„Dacă cineva care m-a cunoscut va fi întrebat, la sfârșitul vieții mele: Ce poți să spui despre fata asta?, mi-ar plăcea să îi rămână un lucru: că am fost o aducătoare de bucurie. Dincolo de lucrurile materiale, care se duc, nu contează, rămâne sentimentul ăla pe care omul l-a avut când te-a întâlnit”, spune Alexandra Răureanu. În urmă cu câțiva ani, tânăra în vârstă de 33 de ani s-a hotărât să renunțe la ceea ce făcea atunci și să le aducă bucurie copiilor internați în secțiile de oncologie ale spitalelor „Marie Curie” și Fundeni din București.
Lucra într-o corporație și, din cauza unor simptome supărătoare, a ajuns la spitalul „Matei Balș” cu diagnosticul de sinuzită. A stat internată acolo o săptămână, iar într-o zi, în timp ce mergea spre automatul de cafea, a întâlnit un băiețel care avea capul complet bandajat. Imaginea acelui copil, care fusese operat de o tumoare la creier și ajunsese în spital după o infecție, nu i-a mai dat voie să își continue destinul ca și până atunci. Și-a dat demisia de la corporație și a hotărât să își pună viața în slujba celorlalți.
În timp ce era voluntar la Hospice Casa Speranței, s-a gândit să își adune câțiva foști colegi și să meargă împreună cu daruri la copiii internați la Institutul Oncologic și să îi colinde.
Da, să ai cancer este nasol. Daaar, sunt multe lucruri mult mai nasoale. Ca momentul ăla în care ți se împietrește inima și nu mai simți nimic și orice ți s-ar întâmpla ai inima împietrită. Aia e nasol, pentru că tu, cu sufletul ăla și cu inima aia, părăsești viața asta și te duci în fața lui Dumnezeu
„Ce vezi tu depinde de filtrul prin care privești lucrurile”
„Am început să cântăm pe 10 voci și în momentul în care noi am început să cântăm pe zece voci, copiii au leșinat de râs. Eu, când i-am văzut pe copiii ăia râzând, am zis: Hopaa, eu mai vin. Ia uite ce frumos e aici. Modul în care râdeau copiii ăia din toată inima lor de niște adulți care erau extrem de incomozi în situația respectivă a fost de neuitat pentru mine. Ce vezi tu depinde de filtrul prin care privești lucrurile. Dacă te duci într-un spital și vezi boala, a doua oară nu mai intri, că nu ești nebun. Dar dacă tu intri acolo, cu dragoste, ca la niște copii, o să vezi niște copii foarte mișto, care se aleargă de colo-colo, o să vezi dragostea care există între ei și mamele lor, o să vezi curajul. Noi ne uităm la lucrurile din jurul nostru printr-o lupă negativă. Da, să ai cancer este nasol. Daaar, sunt multe lucruri mult mai nasoale. Ca momentul ăla în care ți se împietrește inima și nu mai simți nimic și orice ți s-ar întâmpla ai inima împietrită. Aia e nasol, pentru că tu, cu sufletul ăla și cu inima aia, părăsești viața asta și te duci în fața lui Dumnezeu”, spune Alexandra Răureanu.
„Eu am înțeles că, dacă ești curajos, toate lucrurile astea din jurul tău trec mai ușor”
În secția de oncologie pediatrică a aflat ea care este cel mai mare trebuie de pe Pământ, din desenul unui băiețel internat acolo, care a scris deasupra inimilor pe care le-a pictat: „Trebuie să iubești”. Acolo i-a cunoscut pe copiii pe care i-a iubit și care au iubit-o și care fac parte din ea chiar dacă unii dintre ei au părăsit această lume. Fiecare sesiune de joacă sau simplă întâlnire a fost o lecție de viață. A întâlnit o dată un băiețel cu perfuzii în ambele mâini, pe care nu l-a mai văzut apoi.
„Copilul ăsta era țintuit ca Hristos pe cruce. M-a fixat cu privirea și m-a întrebat:
– Ți-e milă de mine?
– Nu mi-e milă, de ce să îmi fie?, i-am răspuns.
– Foarte bine că nu ți-e milă de mine. Eu sunt cel mai curajos copil de la mine din școală. Te rog frumos să mă întrebi de ce sunt eu curajos?
Avea perfuzii în ambele brațe…
– Dar de ce ești tu curajos?
– Pentru că eu am înțeles că, dacă ești curajos, toate lucrurile astea din jurul tău trec mai ușor.
Avea vreo 5 sau 6 anișori”, povestește Alexandra Răureanu.
„Leo își făcuse planul că o să cumpărăm un bloc și că în blocul ăla o să punem foarte mulți copii de pe secția de oncologie și eu am să-i iubesc pe toți”
Un alt băiat, pe nume Leo, a învățat-o să trăiască în prezent și să se bucure de fiecare clipă. „Leo a avut un osteosarcom, n-avea o mână. Și noi ne-am cunoscut pe secția de oncologie când am dus niște jucării. Eu n-am devenit prietenă cu Leo, Leo a devenit parte din mine. Și, cred eu așa în sufletul meu, că și eu am fost parte din el. Îmi scria în fiecare zi pe Facebook și începea în fiecare zi cu aceeași chestie: „Te-ai bucurat? Ești fericită?” Și după aia începea să zică de-ale lui. Credea în ACUM, pentru că ieri a fost, mâine nu se știe. Leo știa că o să moară de cancer, mi-a zis la un moment dat. Când ne-au spus că nu se mai poate face nimic, l-am dus în excursie la munte, Leo nu fusese niciodată la munte. Și își făcea el planul că o să cumpărăm un bloc și că în blocul ăla o să punem foarte mulți copii de pe secția de oncologie și eu am să-i iubesc pe toți”, își amintește tânăra.
„Aici, oamenii se luptă pentru viața lor, noi ne luptăm pentru un loc de parcare mai bun”
Pentru ea, secția de oncologie pediatrică este Narnia. Deschizi ușa și intri într-o altă lume. „Unii se plâng: am stat două ore în trafic astăzi. Pe bune? Am îngropat trei copii săptămâna asta… Trebuie să alegi lucrurile pentru care îți pasă. Trebuie să alegi lucrurile pentru care te întristezi, lucrurile pentru care te deprimi. Noi îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute copilul la examen. Păi să pună mâna să învețe(…) Ușa asta de la secția de Oncologie este ca Tărâmul din Narnia. Ca șifonierul ăla. De partea asta suntem noi cu viețile noastre normale și cu creditele la bancă și Prima Casă. Șifonierul. Narnia. Aici e altfel. Aici e altă realitate, aici e de viață, de moarte. Aici, oamenii se luptă pentru viața lor, noi ne luptăm pentru un loc de parcare mai bun. Și te lupți pentru viața ta sau, mai rău, te lupți pentru viața copilului tău și cu toate astea tu poți să mai zâmbești din când în când, să te prezinți, adică să te trezești dimineața și să nu-ți iei bocceluța și să pleci, să iei zilele astea așa cum sunt ele”, spune ea.
„Dacă eu mă duc și caut costum din ăsta de Iron Man și ți-l aduc și te facem Iron Man, cum crezi că e operația asta?”
Când am întâlnit-o, le ducea unor copii internați pijamale cu supereroi. Ține mult la asta, ca măcar din când în când hainele pe care le poartă cei mici în spital să fie pe măsura forței lor interioare. Iar din când în când costumele chiar le dau copiilor puteri nebănuite.
„Ideea costumelor mi-a venit de la un băiețel foarte mișto de la Marie Curie, care trebuia să facă o operație de hepatoblastom. Și el avea vreo patru ani și a zis că el nu face așa ceva. Am patru ani, mă puneți pe mine la patru ani, eu nu pot să supraviețuiesc la chestia asta. I se părea ceva foarte complicat pentru el. Și atunci mi-a picat fisa. L-am întrebat ce erou îi place și lui îi plăcea Iron Man. Și i-am zis atunci: – Dacă eu mă duc și caut costum din ăsta de Iron Man și ți-l aduc și te facem Iron Man, cum crezi că e operația asta? – Păi da, la ce face Iron Man, asta e nimic. Copilul s-a dus la operație în costum de Iron Man, s-a trezit la terapie intensivă îmbrăcat în Iron Man, l-au îmbrăcat înapoi. A stat în costumul de Iron Man până m-am dus eu în următoarea săptămână. Și când m-am dus și-a ridicat foarte mândru bluza și mi-a arătat cicatricea lui de război. – Băi, dar uite ce mișto arăți. Și el a zis: – Știu”.
O paradă a modei care a rămas în legendă. Mai mare sărbătoare a vieții și a luptei lor și a curajului lor n-a fost
Una dintre primele acțiuni pe care le-a făcut pentru copii diagnosticați cu cancer a fost să le aducă fructe, cumpărate din donații în spital. Au urmat zilele de naștere. Balurile, în care copiii își pun costume de supereroi și prințese. O petrecere demnă de niște staruri, cu semnul Hollywood și statuete Oscar. O paradă a modei care a rămas în legendă. „Și acum să vorbește despre Parada Modei. Toate acțiunile la care au donat oamenii prin mine… nu a fost una care să nu iasă. Oricât de extravagantă fost. La parada modei au fost 100 și ceva de copii și au trebuit cumpărate hăinuțe pentru fiecare în parte. Decorul mi l-a făcut cineva, flori, luminițe baloane. Studenții aflați în practică s-au învoit de la cursul lor și au făcut galerie. Copilul venea, trecea pe sub ghirlande pe covorul ăla roșu, care avea vreo trei metri, studenții tot aplaudau și făceau ca toate alea. Mai mare sărbătoare a vieții și a luptei lor și a curajului lor n-a fost”, spune Alexandra Răureanu.
Să faci bine e cea mai bună faptă pe care o poți face către tine
Tânăra a înființat un ONG, Zi cu fapte bune, cu ajutorul căruia continuă să îi bucure pe copiii cu afecțiuni oncologice și să le dea curaj și altora să facă același lucru. A făcut acest pas după ce a luat parte la programul Voluntar de profesie, susținut de Fundația Vodafone România. „ Ceea ce a făcut programul ăsta Voluntar de profesie pentru mine a fost să îmi dea impulsul de care eu aveam nevoie. Să zic: Da, uite, mă, că se poate, există oameni care investesc în alți oameni ca să facă bine. Dacă nu era programul ăsta eu nu cred că ajungeam să fac lucrurile la amploarea la care sunt astăzi. Probabil m-aș fi dus în weekend-uri, dacă nu eram foarte obosită. Pentru că a fost programul ăsta, mi-a dat și și mie speranța asta că sunt și eu în stare și că există oameni pe pământul ăsta – că eu nu știam că există oameni, care să-ți dea bani ca să faci fapte bune. Aveam mentalitatea asta că trebuie să produci ceva”, explică Alexandra Răureanu.
De-a lungul anilor, a văzut că binele îl schimbă în primul rând pe cel care îl face. „Nu contează în ce direcție faci binele, important e să faci bine, să-l lași pe Dumnezeu să facă binele ăla prin tine. Pentru că te schimbă pe tine în primul rând și asta este cea mai mare faptă bună pe care tu o poți face către tine. Pentru că îți schimbă sufletul și te schimbă ca om, Înainte ca lucrul ăla să ajungă la cei care au nevoie, la nivelul sufletului tău se întâmplă niște lucruri, te schimbi tu la nivelul ADN-ului tău”, crede ea.
