A fost odată o fetiţă pe care o chema Sophie. Într-o seară, în timp ce servea ceaiul în bucătărie, împreună cu mama sa, cineva a sunat la uşă. Mama lui Sophie a spus, “Oare cine o fi?”. S-a dovedit că era un tigru, care s-a autoinvitat la ceai, pe care l-a şi băut. Şi nu numai că a băut tot ceaiul, dar a mâncat tot ce a găsit prin casă. A băut inclusiv toată apa de la robinet. În cele din urmă, tigrul, fără să mai spună nimic, pleacă şi nu se mai întoarce niciodată.
Povestea se se numeşte “The Tiger Who Came To Tea” (Tigrul care a venit la ceai) şi a fost inventată de către scriitoarea Judith Kerr, după ce a vizitat grădina zoologică împreună cu fiica ei în vârstă de trei ani. I-a spus-o de nenumărate ori înainte de a fi publicată, în anul 1968, iar de atunci povestea a fost citită de către milioane de copii şi încă este bestseller la nivel internaţional.
Soţia mea a cumpărat cartea lui Judith Kerr de la un anticariat, atrasă de ilustraţii, făcute de însăşi autoarea cărţii. Versiunea pe care o avem noi este scrisă în limba irlandeză şi am aflat acest lucru după ce am tradus-o cu ajutorul Google Translate, atunci când le-am citit-o copiilor noştri.
Am luat această carte cu mine când m-am dus să-i vizitez pe copiii internaţi în secţia de oncopediatrie a spitalului Marie Curie din Bucureşti, pentru a le citi poveşti. Simţeam că este o poveste care li se potriveşte. Tigrul, boala, dă buzna în viaţa lor, le mănâncă sănătatea, dar în cele din urmă pleacă şi nu se mai întoarce niciodată. Era o poveste amuzantă, din care ar fi învăţat că boala, oricât de fioroasă ar fi ea, poate fi învinsă, ba chiar cu zâmbetul pe buze.
De ce m-am dus la spitalul Marie Curie
Vizita mea a fost ultima dintr-o serie pe care angajaţii Vodafone România le-au făcut timp de două luni la spitalul Marie Curie din Bucureşti, în perioada 23 iunie – 25 august, când au fost ajutoarele voluntarilor Asociaţiei Little People şi au citit zilnic poveşti copiilor bolnavi de cancer.
Am acceptat cu strângere de inimă invitaţia de a petrece o oră alături de aceşti copii, nu pentru că n-aş avea experienţă la citit poveşti, sunt tată şi sunt tobă de poveşti, ci pentru că urma să păşesc pe un teritoriu minat. Dacă nu aveam să mă descurc în faţa lor? Dacă aveau să-mi pună întrebări încuietoare, la care n-aş fi ştiut ce să le răspund? Dacă mi-ar fi cerut socoteală pentru boala lor? Ce le-aş fi putut răspunde? Ei nu au absolut nicio vină pentru boala de care suferă şi îmi era teamă că aveau să-mi ceară socoteală pentru ceea ce li se întâmplă.
Secţia de oncopediatrie de la spitalul Marie Curie Bucureşti este o secţie formată din 30 de paturi, unde toţi pacienţii se cunosc între ei. În această secţie, Asociaţia Little People a amenajat o cameră de joacă specială pentru a oferi un spaţiu de relaxare şi încântare a celor mici. E dotată cu aparatură electronică de ultimă generaţie, cu cărţi, cu jocuri de societate, oferindu-le bravilor pacienţi mediul de care au nevoie să uite de lungile cure de tratament.
Recunosc că nu ştiu foarte multe amănunte medicale despre cancer, dar recent am aflat că cei mici au mult mai multe şanse de vindecare completă decât adulţii, pentru că nu se aleg cu boala în urma unui mod de viaţă necorespunzător, ci o dobândesc genetic, tratamentele fiind, în aceste cazuri, mult mai eficiente. După ce am aflat această informaţie şi, mai ales, după ce am citit un ghid al voluntarului, realizat de către Asociaţia Little People, m-am mai calmat şi m-am dus plin de optimism la spitalul Marie Curie.
Din păcate, n-am putut să încânt pe copii cu povestea tigrului hămesit, pentru că nu aveau chef de citit poveşti. În spaţiul de joacă erau prezenţi doar patru copii, o fetiţă şi trei băieţi. Era vizibil şi pentru un necunoscător îl ale medicinei ca mine că fetiţei îi este rău. Era apatică şi fără vlagă. Băieţii erau într-o formă mai bună, dar toată lumea era preocupată să construiască zmee. Aşa că am lăsat deoparte poveştile şi m-am apucat să-i ajut să construiască zmee. Unul dintre zmeele făcute de mine a ajuns pe mâna celui mai vioi dintre pacienţi, care a început să fugă cu el pe holul spitalului şi să ţipe de fericire. Bucuria sinceră a băieţelului, de parcă brusc ar fi descoperit libertatea şi se afla pe un câmp plin de flori, în picioarele goale, m-a făcut să uit de locul în care mă aflam.
Vreau să mă fac bine!
Pe urmă, am fost într-unul din saloane, unde se aflau nişte copii care nu se puteau deplasa şi care erau conectaţi la tot felul de cabluri şi branule. Am făcut cunoştinţă cu un băieţel pe care îl chema David şi care încă nu împlinise trei ani. Părul îi căzuse din cauza chimioterapiei. Singurele fire care-i mai rămăseseră erau genele, lungi ca ale unei păpuşi Barbie. I-am construit un zmeu roşu, care am aflat că este culoarea lui favorită. M-a întrebat de ce nu port mască medicală, pentru că riscam să-l infectez pe zmeu, iar el nu vrea ca zmeul să se îmbolnăvească şi el. “Vreau să mă fac bine”, mi-a spus la un moment dat, privindu-mă fix în ochi. Mi s-a uscat gura şi am înghiţit în sec şi am răsuflat uşurat când atenţia i-a fost furată din nou de către zmeu, pe care dorea să-l înalţe sus, “la celul albastlu”. Am ridicat zmeul din hârtie creponată în mână şi am început să suflu cu putere înspre el, ridicându-l tot mai sus, spre fascinaţia lui David, care nu se mai sătura să urmărească zborul prietenului său.
Am plecat de la spitalul Marie Curie cu o stare de mulţumire. N-aş îndrăzni s-o numesc fericire, pentru că nu poţi fi fericit când ieşi dintr-un salon plin de copii bolnavi de cancer. Am fost însă mulţumit pentru că am reuşit să-i fac pe copii să zâmbească, să râdă, să viseze. Şi ăsta era şi scopul vizitei mele acolo, indiferent dacă aş fi reuşit să fac acest lucru citind poveşti sau făcând orice altceva era nevoie.
