Coborâm la Pârâul Rece spre Cristian, locul unde vom vizita cele patru familii beneficiare ale caselor construite prin proiectul Built 4 tomorrow în vara anului trecut. Pare o zi de primăvară timpurie, noroc cu pădurea, o broderie de chiciură argintie şi cu Piatra Craiului, acoperit cu un strat gros de zăpadă imaculată, care ne aduc aminte că este jumătatea lui Gerar.
Ajungem undeva la marginea Cristianului, către Ghimbav. Casele stau frumos împrejmuite cu un gard de lemn şi îşi aşteaptă oaspeţii.
Intrăm pe prima poartă în timp ce Dragoş deretică în curtea din spate. El şi Mariana s-au mutat aici împreună cu cei trei copii, dintr-o locuinţă modestă, aflată în curtea unui service auto.
Ne întâmpină Andrei, cu un zâmbet jucăuş pe care şi-l păstrează pe parcursul întregii noastre vizite. Are şapte ani şi de curând a câştigat locul trei la concursul naţional de sărituri cu schiurile. În soba din hol ard lemne şi în toată casa este cald.
Juniorul familiei, Emanuel, în vârstă de patru ani, se refugiază pe canapeaua din bucătarie şi probabil intimidat de prezenţa noastră, pare să ne ignore total, deşi vedem că ne urmăreşte cu atenţie.
Sara are nouă ani şi în calitate de soră mai mare face instrucţie cu fraţii ei mai mici: acum strângem jucăriile, acum facem ordine. Ne povesteşte cum a ajutat-o pe mama ei la pregătirea checului cu care ne servesc: “Numai pe mine m-a lăsat mama în bucătărie” ne spune pătrunsă de importanţă, “pentru că numai eu ştiu cum se bat ouăle”.
Urcăm la etaj, unde sunt dormitoarele celor mici şi aruncăm o privire în baie. Aceasta este a copiilor şi are cadă, spre deosebire de cea cu duş, de la parter.
“Care este camera voastră?”, îi întrebăm pe băieţi. “Aici”, ne răspunde Andrei, “aici, uite, scrie pe uşă”. Ne distrăm cum şi-au marcat teritoriul.
Camera băieţilor este loc de studiu… dar mai ales de joacă. În timp ce Andrei scrie în caietul de lecţii, Manu, cum îl alintă familia, încearcă de zor să catapulteze o maşină cu un… creion.
Andrei vrea să-l oprească şi, nici nu ne dăm seama cum, ne trezim spectatori la o bătaie cu perne.
Dar lucrurile se potolesc repede şi cei doi, ca doi adevăraţi bărbaţi în miniatură, se întorc la maşinuţe.
În camera ei, Sara citeşte o carte împrumutată de la bibliotecă. Ne spune că la şcoală învaţă în limba germană şi că îi place foarte mult.
“Şi chitara”?, întreabă cineva văzând chitara din spatele micului birou. “Cânţi la chitară?”
“Am învăţat un timp, dar profesoara a plecat în Anglia”, ne răspunde. Iar apoi subliniază, ca să fie sigură că înţelegem: “A plecat de tot!”
Sara este încântată că are în sfârşit o cameră doar a ei pentru că îi place să-şi ţină toate lucrurile în ordine şi îi place să citească fără să fie deranjată.
Camera ei este plină cu urşi de pluş. Doi Moşi Martini stau lângă pat şi alţi trei ursuleţi mai mici sunt răspândiţi pe etajere. Într-un gest de mărinimie, Sara îi acceptă pe cei doi fraţi la ea în cameră pentru o smotoceală cu urşii.
Îi urmărim şi ne bucurăm de bucuria lor, apoi decidem că este timpul să mergem mai departe.
Ne luăm la revedere şi intrăm în curtea celei de-a doua case.
Aici locuiesc Katalina şi Daniel, împreună cu cei doi fii ai lor. Despre povestea lor am mai scris pe larg pe blog.
Vlăduţ, care are opt ani, ne priveşte din capul scărilor.
Dumitru, fratele lui, are 12 ani. Sunt amândoi foarte tăcuţi şi reţinuţi. Daniel ne explică că s-au obişnuit aşa pentru că, în camera minusculă a căminului de nefamilişti în care au locuit până de curând, nu aveau voie să facă zgomot ca să nu deranjeze vecinii care oricum se plângeau de prezenţa copiilor.
Dar atmosfera se schimbă brusc în clipa în care îşi face apariţia Piţi, un pisoi pe care băieţii l-au salvat în timp ce cădea de pe o streaşină prinzându-l într-o căciulă. Oamenii care au primit un cămin i-au oferit la rândul lor o casă pisicuţei.
Deocamdată, băieţii împart o cameră până când Daniel şi Katalina vor reuşi să mobileze şi al doilea dormitor.
Dumitru ne arată foarte mândru cupa pe care a câştigat-o la un concurs local de pescuit: “Am prins şase caraşi şi un crap”, ne spune.
“Noi suntem toţi pescari”, râde Daniel. “În zilele libere, luăm copiii şi mergem cu cortul pe malul apei şi pescuim. Ne place să stăm în aer liber.”
“Suntem foarte fericiţi aici, dar noi suntem oameni simpli, nu ştim să spunem asta în cuvinte”, se scuză Katalina.
Am vrea să ne mai jucăm şi noi cu Piţi (care însă nu se prea lasă mângâiat de străini), dar ştim că mai avem de făcut două vizite.
Cei patru ies în faţa intrării pentru o poză. Din curtea din spatele casei apare un căţel zburlit şi se așază lângă ceilalţi. Acum tabloul de familie este complet!
Alexandru sau Saşa, cum îi spune toată lumea, ne aşteaptă cu poarta deschisă. Locuieşte împreună cu soţia sa, Loredana şi cei trei copii ai lor în următoarea casă.
Intrăm în holul central. “Saună rusească”, glumim cu Saşa privind la lemnele care ard în sobă, iar el zâmbeşte.
Saşa este din Republica Moldova, dar are un comportament de japonez. Vorbeşte foarte calm şi este de o politeţe extremă. În casă domneşte o armonie perfectă.
Daniel (nouă ani) şi Matei (şase ani) împart unul din dormitoarele de la etaj. Matei este foarte pătruns de rolul de mezin al familiei. “Are şase ani, dar se poartă ca un bebeluş”, ne explică Saşa uşor jenat, deşi, desigur, nu are de ce.
Lidia (10 ani), arată ca Pippi Şoseţica cu părul strâns în două cozi pe care şi le-a împletit singură. Vrea să se facă arhitectă, pentru că, ne explică ea, îi place matematica şi îi place să deseneze. Pe uşa frigiderului sunt expuse câteva dintre desenele ei, iar Loredana ne spune că fata ei învaţă foarte bine. Mereu este lăudată la şcoală.
In camera Lidiei este o orgă electronică. A primit-o cadou. Nu mai este nouă, iar firul de alimentare are o întrerupere. “Ştie mama cum să îl aranjeze ca să pot cânta”, ne spune Lidia.
Mâinile îndemânatice ale Loredanei aranjează cablul electric şi Lidia ne arată ce a învăţat la lecţiile de pian.
În camera Lidiei, cei trei copii se îmbrăţişează cu naturaleţe pentru o ultimă poză.
Ne însoţesc spre poartă, prin curtea din faţă, pe care cu ochii imaginaţiei o vedem deja plină de flori şi ne luăm rămas bun.
Am ajuns la ultima dintre cele patru case construite vara trecută de 400 de voluntari Vodafone. Ne deschide Anca, pentru că Dorin, soţul ei, este plecat la muncă în Germania.
Intrăm într-o casă plină cu jucării. Multe din pluş şi două vii…
Raul, care are cinci ani, ne zâmbeşte de pe canapea, dar este foarte zgârcit cu vorbele.
“Nu mă prea ascultă”, ne spune Anca. Până de curând, familia a locuit într-o cameră amenajată într-un fost grajd, în curtea părinţilor lui Dorin. Nu aveau grup sanitar şi încăperea era umedă şi rece. Dacă încerca să-i spună ceva băiatului, numeroşii membrii ai familiei interveneau şi îi subminau autoritatea. Acum trebuie să-şi refacă relaţia cu Raul.
Dintr-unul dintre dormitoare auzim un zgomot, semn că s-a trezit Miruna.
Are doi ani și două luni şi ne cercetează cu mare atenţie.
Intrăm în altă cameră plină de jucării, dar aparatul de fotografiat nu o face pe Miruna să se simtă în largul ei.
Ne întoarcem în bucătărie, unde copiii se refugiază în braţele mamei. Ne dăm seama că sunt mici, au obosit şi că probabil sunt derutaţi de prezenţa noastră în casă, aşa că ne pregătim să plecăm.
“Pentru noi, a avea o căsuţă a noastră înseamnă totul, un viitor mai bun pentru copiii noştri”, ne spune Anca.
Ne luăm la revedere cu promisiunea că vom reveni când se va încălzi vremea.
Este linişte deplină în maşina care urcă spre Predeal pe la Pârâul Rece. Ne gândim la toate etapele parcurse pentru ca aceste patru familii să poată locui decent. La colaborarea cu partenerii noştri de la Asociaţia Diaconia Ajutor Internaţional Braşov, la munca asistenţilor sociali care au făcut evaluările, la toate aprobările şi avizele care au fost obţinute şi la implicarea celor 400 de voluntari Vodafone care au participat la construcţia caselor. Ne gândim la cei zece copii de care abia ne-am despărţit şi ştim că fiecare strop din acest efort colectiv a meritat. Pentru ei, în primul rând, lumea s-a schimbat peste noapte şi şi-a deschis larg braţele învăluindu-i ocrotitor.
Build for Tomorrow este cel mai mare proiect de voluntariat corporativ la care au participat, în 2015, peste 400 de voluntari din cadrul companiei Vodafone România. Din 2007 şi până în prezent, 186 de familii au primit locuinţe prin programul de construcţie de case sociale finanţat de Fundaţia Vodafone România, iar peste 2.300 de angajaţi au participat pe şantier ca voluntari.
