Irina Margareta Nistor este critic de film, realizator de emisiuni de radio şi televiziune, având totodată o bogată activitate jurnalistică şi de traducător. Puţină lume ştie însă că Irina Margareta Nistor este foarte implicată în acţiuni de voluntariat, la care a luat mult timp parte din proprie iniţiativă, iar mai recent ca preşedinte al Consiliului de Administraţiei al Fundaţiei Vodafone România.
În mod normal nu-i place să vorbească despre faptele bune pe care le face, dar am reuşit să o convingem totuşi să ne dea câteva detalii despre contextul în care s-a alăturat echipei Fundaţiei Vodafone România şi despre activitatea ei în cadrul organizaţiei.
Cum aţi ajuns să colaboraţi cu Fundaţia Vodafone România?
În primul rând, de multă vreme mergeam la foarte multe dintre evenimentele Fundaţiei Vodafone România;mă refer la evenimentele în care era nevoie de voluntari. De aici a pornit totul. Preşedintele Fundaţiei Vodafone România este, în cele din urmă, tot o formă de voluntariat.
Mi-a plăcut foarte tare că cineva s-a ocupat de partea aceasta cu voluntariatul, pentru că în România, după 50 de ani de comunism, unde nu exista decât conceptul de „voluntar obligatoriu”, nimeni nu dorea să facă voluntariat. Pe timpul lui Ceauşescu, dacă nu te duceai la acţiunile de voluntariat te dădeau afară din facultate. Îmi aduc aminte cât am alergat pentru o scutire tocmai ca să nu ajung să culeg struguri pe nu ştiu unde. N-am prestat astfel de activităţi, am reuşit de fiecare dată să-i fentez pe comunişti.
Ce mi-a plăcut la Fundaţia Vodafone este că a ştiut să-i implice pe oameni să meargă să facă voluntariat, de la plantat copaci, la mersul pe salvări, unde au avut ocazia să afle lucruri noi, care în mod normal ar trebui învăţate la şcoală.
În momentul în care mi-au propus să fiu parte din Consiliul de Administraţie al Fundaţiei, sigur că m-am bucurat foarte tare, pentru că mi-am dat seama că pot face un anumit tip de voluntariat la care ţin foarte tare şi, în primul rând, poate cel mai tare m-am bucurat că am putut să duc copiii la cinema.
Şi care este reacţia copiiilor la prima întâlnire cu filmul?
Am reuşit să vorbesc cu distribuitorii astfel încât la vizionările pentru presă să pot să aduc cel puţin 10 copii. Majoritatea merg pentru prima dată la cinema şi sunt copii fie din zone defavorizate, fie orfani.
A fost o poveste foarte frumoasă, la Cinema City Afi, cu nişte copii care nu mai doreau să plece de acolo,..ar fi vrut să doarmă la cinema. A fost o îndrăgostire imediată de cinema. Acesta este unul dintre scopurile mele, să reuşesc să-i duc pe absolut toţi cei de care are grijă Fundaţia să vadă un film. E foarte frumos, pentru că între timp nici nu mai apuc eu să zic „mă primiţi şi pe mine cu nişte copii la film?”, că distribuitorii mi-o iau înainte. „Ştii, săptămâna viitoare avem o vizionare, chiar dacă nu eşti tu în ţară , spune-ne cu cine să vorbim de la Fundaţie să ne trimită nişte copii”, mi s-a spus de multe ori.
Asta mi s-a părut foarte frumos, pentru că este un voluntariat în lanţ. Voluntariatul este o formă de generozitate. Putem să-l strecurăm în timpul nostru ocupat şi aşa putem să dăruim.
Poate filmul să educe un copil?
Vă dau un exemplu. În cadrul festivalului Dakino există şi secţiunea “DaKIDS”, unde a fost organizat un workshop pentru copii între şase şi nouă ani de la „Şcoala micilor vedete”, la care au participat şi câţiva copii care sunt în grija Fundaţiei Vodafone România.-li s-a arătat cum se fac filmele cu copii pentru copii.
Alt exemplu: anul trecut am chemat copii care au jucat în filme care să povestească copiilor care nu au jucat în filme cum e. E o atmosferă specială, copiii cunosci actori mari, este o senzaţie foarte plăcută.
Mi-aţi vorbit cu mare entuziasm despre un film animat, al Ilincăi Seda, care a primit o bursă în cadrul unui proiect comun al Fundaţiei Principesa Margareta şi Fundaţiei Vodafone România.
Una dintre fetele care a primit o bursă din partea Fundaţiei Principesa Margareta, a făcut o animaţie cu care a participat la Anonimul şi a luat şi premiu. Eu am selectat filmul acela fără să ştiu că este vorba despre o bursă acordată în cadrul unui proiect în care era implicată şi Fundaţia Vodafone România.
(N.r.) Ilinca Seda a fost premiată în cadrul festivalului Anonimul pentru animaţia 2, un film care prezintă povestea unei păsări diferite, născută într-o comunitate normală, plină de prejudecăţi. Personajul principal, păsărea cu două capete, oferă o lecţie despre fraternitate, toleranţă, ambiţie şi curaj. Povestea a pornit de la cartea ilustrată cu acelaşi nume, pe care Ilinca Seda a realizat-o ca proiect de licenţă.)
Aţi trăit vreun eveniment cu impact emoţional, în urma căruia să aveţi o afinitate specială cu acest domeniu, al voluntariatului?
Nu în mod special, din fericire. Cred că întotdeauna a fost o chestie de cum ai fost construit. Îţi face plăcere să ajuţi. Bunica mea spunea că trebuie să faci binele şi să-l arunci în apă. Nu trebuie să te lauzi cu ceea ce ai făcut. Mă simt foarte stânjenită când cineva mă laudă. Nu am nevoie de o recunoaştere, mi se pare stânjenitor.
Aş vrea să umplem golul ăla de 50 de ani în care nu s-a întâmplat nimic, în care dacă cineva era diferit era izolat, în care dacă erai orfan erai izolat. Ţine de educaţie, ţine de civilizaţie, pe care cred că o putem da pe repede înainte.
Ce însemna pe timpul lui Ceauşescu să faci o faptă bună?
Nu exista această idee. Ideea de faptă bună vine dintr-o educaţie religioasă. Mama mea a făcut şcoala primară de maici Pitar Moş, care era o şcoală catolică. Avea un carneţel, pe care îl am şi acum, în care, atunci când făcea o faptă bună, i se lipea o cartolină cu un înger.
Pe timpul lui Ceauşescu nu era ceva oficial, nu făcea cineva fapte bune. Nu exista acest concept, de acţiune caritabilă. Nu-mi amintesc de nea Nicu să fi făcut vreo vizită la vreun orfelinat, deşi era plină ţara şi de copii cu SIDA.
Ce caz umanitar v-a impresionat cel mai profund?
Doctorul de la Marie Curie m-a impresionat cel mai tare (n.r. Cîrstoveanu). . Despre el ar trebui să se facă un film. Este un balon de energie, nu oboseşte. Mereu m-am gândit că este valabil doar pentru artişti, să fie touche-à-tout,precum Cocteau, care făcea şi muzică şi poezie şi film.
La cei cu ştiinţe exacte nu m-am gândit că se poate. Să fii şi un doctor excelent, să fii şi inginer, să cuprinzi totul…, a ştiut fiecare leu şi euro să-l investească acolo şi să facă o chestie care pare că este cu 100 de ani înainte. Întotdeauna vrea mai mult, tinde spre o perfecţiune care contează enorm.
Când eram foarte mică am fost extrem de bolnavă. Dacă aş fi fost într-o astfel de aripă (n.r. este vorba despre secţia de terapie intensivă pentru nou-născuţi de la Marie Curie – link) aş fi avut mult mai multe şanse. Am luat un microb de spital şi niciun alt spital nu a vrut să se ocupe de mine. Îi spuneau mamei mele „faceţi altul”. Aveam 13 zile. Un singur medic s-a ocupat de mine, a venit acasă luni de zile şi a reuşit să mă scape.
În ce proiecte sunt atraşi cel mai mult voluntarii din România?
Cu precădere în cele cu copii, în cele cu bolnavi şi cu bătrâni, care sunt mai puţine decât mă aşteptam. Îmi dau seama că principiul este să-i ajuţi pe copii în mod special, dar cred că pentru bătrâni ar trebui ceva mai mult.
Care credeţi că sunt cele mai nedrepte situaţii care au loc în România în ceea ce priveşte categoriile defavorizate?
La bătrâni există o formă de dispreţ care mă deranjează foarte tare. În SUA nu mai poţi să spui bătrân. La noi foarte greu a intrat cuvântul senior.
În spitalele din România auzi următoarele expresii: „Mamaie, eşti bine în dimineaţa asta?” „Ce face mamaie?”. Mamaie poate să fie ditamai academicianul şi este o formulă mai mult decât dispreţuitoare. Tot aşa, la ştiri auzi vorbindu-se despre un bătrân de 60 de ani. La această vârstă nu eşti neapărat bătrân şi oricum nu asta e relevant. Toate lucrurile astea se adună şi la sfârşit dau nişte orori. Mergi cu autobuzul şi nu se ridică nimeni să dea locul cuiva în vârstă.
