O poveste de voluntarul de profesie Mihaela Pintilie
Unul dintre lucrurile cele mai importante pe care le-am învăţat de când sunt voluntar la Dăruieşte Viaţa este importanţa unei diagnosticări corecte şi complete şi a unei a doua opinii medicale.
Petre Ion, un domn respectabil de vreo 50 de ani, este genul de persoană care iţi demonstrează că o mare parte din ceea ce contează în faţa bolii, indiferent care este ea, este atitudinea.
Diagnosticat cu limfom în 2009, a trecut prin toate fazele bolii: chimioterapie, transplant, remisie şi recădere.
„Primele semne de boală le-am avut la mare, în vacanţă. Eram într-un hotel, totul era în regulă, însă eu nu puteam mânca nimic şi aveam frisoane. Am mers la analize la Târgovişte, iar de acolo am fost trimis la Spitalul Foişor din Bucureşti. Mi-au făcut analize şi mi-au spus iniţial că nu e nimic serios…”, rememorează domnul Petre, în biroul Dăruieşte Viaţă, primele momente în care a luat contact cu boala.
După ce a facut chimioterapie la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, a ajuns la Institutul Fundeni, locul unde i se putea face transplant de celule stem. „Era o listă foarte lungă de aşteptare. Un pacient, însă, a renunţat pentru că nu a avut bani să cumpere un medicament care costă în jur de 1.000 de euro. Pentru că aveam chef să mă plimb m-am dus chiar eu până în Ungaria, de unde mi-am luat medicamentul”.
Fostului pompier, pentru că asta era meseria lui de bază, i s-a făcut autotransplant, ceea ce înseamnă că i s-a administrat tot sângele lui, care fusese recoltat înainte de începerea tratamentului, în perioada noiembrie-decembrie 2010. Transplantul de celule stem l-a făcut în cele din urmă în luna aprilie 2011.
Totul părea că decurge perfect după intervenţie şi viaţa sa intrase cât de cât în normal. Asta până în septembrie 2015, când într-una din zile a văzut un ganglion “suspect” în zona pectorală. S-a dus la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, la doctoriţa care îl tratase şi i-a arătat despre ce era vorba. Aceasta i-a spus că este nevoie imediat de biopsie. După analiza, domnului Petre i s-a spus că 10% din celulele din ganglionul respectiv erau cancerigene. În ciuda faptului că se simţea foarte bine, nu avea cum să nu ia în seamă aşa ceva.
S-a programat la un PET-CT ca să vadă dacă mai erau afectate şi alte zone din corp. Domnul Petre a sunat şi la Asociaţia Dăruieşte Viaţă ca să ne spună prin ce trecea (ne cunoşteam din primăvara lui 2015, când organizaţia a inaugurat secţia de pretransplant de la Spitalul Universitar de Urgenţă). Când mi-a spus despre ce era vorba, l-am pus în legătură cu Monica Grigore, o voluntară a Asociaţia Dăruieşte Viaţă, ca să trimita biopsia şi în Ungaria pentru o a doua opinie.
Diagnosticul de la Bucureşti a fost confirmat, însă vestea bună era că nu mai existau alte zone din corp afectate, lucru confirmat de investigaţia PET-CT.
Decizia dificilă pentru domnul Petre abia acum începea: în timp ce doctoriţa de la Spitalul Universitar de Urgenţă îi propunea un tip de tratament, cea de la Institutul Clinic Fundeni, unde a făcut transplantul, îi propunea o altă schemă. De asemenea, de la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti i se spunea ca ar putea intra în programul de testare pentru un medicament foarte nou şi scump. Iniţial, domnul Petre a fost foarte încântat de această posibilitate, dar cu cât a citit mai mult despre acest medicament şi a vorbit şi cu alţi pacienţi, şi-a dat seama că starea lui de sănătate nu era atât de gravă şi poate ar fi bine să ceară şi o a treia opinie, înainte de a lua o decizie.
De aceea, a plecat în Turcia, unde i s-au făcut din nou toate analizele şi a fost sfătuit să nu facă deocamdată niciun tratament, având în vedere că după îndepărtarea prin biopsie a ganglionului nu mai erau prezente celule cancerigene, dar să îşi monitorizeze o dată la şase luni starea de sănătate cu analize specifice. Domnul Petre s-a întors la Bucureşti şi le-a comunicat celor doua doctoriţe care il aveau sub supraveghere, atât la Fundeni, cât şi la Universitar, părerea medicilor turci şi decizia sa de a renunţa momentan la tratament.
Vorbesc cu domnul Petre cam o dată la două săptămâni la telefon şi de fiecare dată mă încarcă cu optimism şi energie pozitivă. Starea lui este foarte bună, dar asta nu înseamnă că nu aşteaptă cu oarecare înfrigurare luna aprilie, când urmează să îşi refacă analizele. Ii ţinem pumnii.
