În urmă cu doi ani, într-o seară de august, Ștefan Dănuț Briceag se întorcea acasă pe motocicletă. Avea 23 de ani, lucra la o companie de IT și era îndrăgostit de o fată inteligentă și frumoasă, care îl convinsese să dea la facultate. În adolescența petrecută la Buzău, fusese campion național de lupte libere. Acum, la București, alt drum i se deschidea înainte.
Deodată, la o trecere de pietoni, un copil a trecut în fugă strada. Mașina din față a frânat brusc și s-a răsucit. Ștefan a încercat să o ocolească, dar a lovit cu roata cărămizile dintr-un scuar și s-a răsturnat. Mai ține minte câteva frânturi de la locul accidentului și uniforma unui polițist. Apoi drumul cu salvarea. „Urlam de durere și îi spuneam șoferului să meargă mai încet. Medicul îmi spunea: Mergem cât de încet se poate, avem 30 km/h, astea sunt drumurile. Când te faci bine, să dai statul în judecată”, își amintește Ștefan.
„Vreți să-mi spuneți că băiatul meu de 23 de ani moare acum?”
Când a ajuns la Spitalul Sf. Pantelimon, medicii i-au dat șanse foarte mici de supraviețuire. Cum traumatismul cel mai grav era la coloană, ar fi trebuit transferat la Spitalul Bagdasar-Arseni, însă personalul medical le-a spus părinților că probabilitatea de a supraviețui drumului de câțiva kilometri prin București era foarte mică. „Cum nu se poate face nimic, vreți să-mi spuneți că băiatul meu de 23 de ani moare acum? Dacă tot ziceți că are doar 1% șanse de supraviețuire de ce să nu-l ducem la Bagdasar?”, le-a spus mama medicilor. L-au transportat la Bagdasar.
„Atunci i-au zis că primele 5 zile sunt critice. Am supraviețuit primele zile, am supraviețuit în continuare. Ca să îmi dea curaj, ai mei veneau zilnic la mine zâmbind. Maică-mea, despre care știam că e Dumnezeul fricii, râdea, era machiată frumos. Așa li se spusese că trebuie să se comporte cu mine. Nu-mi mai simțeam picioarele, dar eu nu-mi dădeam seama că situația e gravă. M-au operat, din păcate, a fost cea mai oribilă experiență, din cauza personalului. Nu contest valoarea medicilor, contest valoarea celor de pe lângă, care lasă de dorit”, povestește Ștefan Briceag.
„Mâine, până în ora 12:00, mi-ar cam trebui un scaun rulant”
După trei luni de spitalizare, a aflat brusc că va fi externat. „Mi-au spus joi: mâine te externăm! Eu nu mergeam, nu aveam un scaun rulant, nu știam ce trebuie să fac pentru recuperare”, spune tânărul. Și-a amintit de Daniel, un voluntar al Fundației Motivation România, care ajută persoanele cu leziuni medulare să ducă o viață independentă. Deși mai schimbase cu el doar vreo două-trei mesaje i-a scris, în disperare de cauză, la 10 seara: „Mâine, până în ora 12:00, mi-ar cam trebui un scaun rulant”.
Daniel, el însuși aflat în scaun rulant, i-a răspuns imediat și l-a întrebat ce înălțime și ce greutate are. Cum nu mai știa cât cântărește după lunile de nemișcare și suferință, Ștefan i-a trimis o fotografie. „Și Daniel mi-a spus: Bine, mâine până în 12 o să vin cu un scaun la tine. Nu te aștepți, nu îmi venea să cred, am întrebat cât mă costă. Nu te costă absolut nimic, o să vin mâine până în 12, îți arăt cum să îl folosești. Și mi-a adus un scaun absolut perfect, pe care l-am folosit vreme de 7-8 luni”, rememorează tânărul.
„După un astfel de accident, când te aștepți ca și mama să plece de lângă tine, ea mi-a zis: Plec când vreau eu, nu când vrei tu”
De la externarea din spital, Ștefan Dănuț Briceag a făcut totul ca să poată relua controlul asupra propriei vieți. În februarie 2018, la 6 luni după accident, s-a mutat împreună cu prietena sa, Iulia, care i-a fost și îi este alături.
„Nu știam că există acest gen de femeie. Iar când cunoști o fată ca ea, te întrebi: Chiar există? După un astfel de accident, când te aștepți ca și mama să plece de lângă tine, ea mi-a zis: Plec când vreau eu, nu când vrei tu. Nu-ți vine să crezi. Și 70% din tot ce mi s-a întâmplat a fost pentru ea. Eu nu am o casă a mea, dar oriunde aș fi cu ea mă simt acasă”, spune Ștefan.
Iulia l-a îngrijit și i-a redat zâmbetul și încrederea, iar el a reușit să treacă destul de repede de la statutul de „om paralizat”, la statutul de om activ.
Însă procesul a fost unul chinuitor. „La început, nu ai echilibru, nu poți să stai în fund. Eram ca un copil mic, trebuia să mă ridic, să stau în fund, să mănânc, era o întreagă luptă să reușesc să mănânc ceva. Nu-mi plăcea nimic”, își amintește. Însă nu s-a dat bătut și a repetat de nenumărate ori fiecare gest sau acțiune pe care încerca să o facă, până a reușit. „Azi, la aproape 2 ani de la accident, cred că nu e există vreun lucru pe care să nu pot să-l fac singur”, spune tânărul.
Cu ajutorul Fundației Motivation, care derulează cu sprijinul Fundației Vodafone România, proiectul „Abilitățile contează”, Ștefan Briceag a primit un scaun rulant extrem de ușor care îi permite să ia parte la activitățile sportive. În cadrul proiectului, persoanele sunt evaluate și primesc scaunele rulante de care au nevoie, dar și sprijin pentru o viață activă,
De la accident, Ștefan Briceag a jucat baschet în scaun rulant, a participat la maratoane, iar în ziua interviului, urma să îl cunoască pe un jucător de tenis în scaun rulant cu ajutorul căruia să înceapă să practice și acest sport. „Îmi doresc foarte mult acest lucru, să practic tenisul în scaun rulant la cel mai înalt nivel. Sunt foarte motivat și când îmi propun ceva nu mă oprește nimic”, spune Ștefan.
„Erau două rampe mai mici și una mai mare. Pe ploaie zburam pur și simplu de pe ele”
De când a ieșit din spital a reușit să depășească obstacolele și să își regăsească treptat locul în lume, chiar dacă în România spațiile publice sunt de multe ori inaccesibile persoanelor în scaun rulant. Își amintește intrarea din primul bloc în care s-a mutat cu prietena sa.
„Erau două rampe mai mici și una mai mare. Pe ploaie zburam pur și simplu de pe ele. Am intrat de nu știu câte ori în gard, în mașini. Imaginează-ți o gresie udă, ce putea să se întâmple? Iarna, nu aveam nicio șansă să cobor, picam, mă adunau ai mei de pe jos constant”, explică tânărul. A terminat școala de șoferi și când a trebuit după aceea să meargă la sediul Poliției Rutiere din Pipera a ajuns în fața unei rampe făcute parcă pentru o competiție de sport extrem: „Nu poți să urci rampa aia nici în picioare, eu am urcat-o doar pentru că am forță în trunchiul superior și m-am tras efectiv până sus”, atrage atenția tânărul.
O întrebare descurajantă: „Aoleu, ai venit singur? Nu mai este nimeni cu tine?”
Merge singur la cumpărături, la medicul de familie, la frizerie și, de multe ori, trebuie să treacă, dincolo de barierele fizice, de prejudecățile oamenilor. „Aoleu, ai venit singur? Nu mai este nimeni cu tine?”, este întrebat adesea tânărul. De cele mai multe ori, reușește să răspundă cu umor, însă astfel de situații pot fi descurajante pentru persoanele în scaun rulant.
Erika Garnier (foto), coordonatoarea proiectului „Abilitățile Contează”, a auzit și ea această întrebare.
„Dacă mă întrebi asta pe mine sau pe Ștefan, care suntem deja activi, îți răspundem cel mult ironic, pentru că știm că putem să ne descurcăm și singuri. Însă e demotivant pentru cineva care încă nu e convins că poate să facă lucrurile singur și are nevoie de încurajare. O astfel de întrebare îi întărește convingerea că e normal să nu fie independent”, explică Erika Garnier, ea însăși în scaun rulant în urma unei leziuni medulare. Parte a echipei Motivation, Erika luptă de ani buni pentru ca persoanele cu acest tip de dizabilitate să ducă o viață demnă și independentă. Acest lucru înseamnă să ai grijă de nevoile lor fizice, iar o componentă a proiectului „Abilitățile contează” îl reprezintă evaluarea computerizată a beneficiarilor, prin intermediul unei perne cu senzori care măsoară presiunea, astfel încât scaunul să le poată fi reglat perfect, iar escarele și pozițiile deficitare să fie prevenite. O altă componentă a proiectului o constituie educarea celor care vin în contact cu persoanele cu dizabilități.
Ștefan Briceag a văzut că, prin interacțiuni simple de zi cu zi, oamenii își pot schimba percepțiile și atitudinile față de o persoană cu dizabilități. Un exemplu este cel al unei programări la frizerie. „La început, toată lumea era: Aoleu ce cauți tu aici? Le-am explicat că nu este nimic deosebit, că o să am doar nevoie de mai mult de 50 de minute, pentru că trebuie să fac transferul din scaun. Prima oară a fost destul de ciudățel, a doua oară a fost hmmm și deja a patra – a cincea oară, mă duc ca la mine acasă. Specific în programarea online „scaun rulant”, mă așteaptă 4-5 în față, să mă ajute să urc, se bucură că mă văd”, povestește tânărul.
Un mic semn de normalitate într-o societate adesea indiferentă la oamenii care, din rațiuni medicale, au altfel de nevoi față de marea masă a cetățenilor. O societate care le pune persoanelor în scaun rulant provocări pe care Ștefan Briceag nu le-a întâlnit în alte țări în care a călătorit precum Marea Britanie și Germania. Cunoaște mai cu seamă realitatea din Germania unde a văzut cum sunt încurajate persoanele în scaun rulant să facă sport și să aibă o viață socială și profesională activă și cum primesc, prin intermediul asigurării de sănătate, tratamentul și dispozitivele medicale de care au nevoie.
Se gândește să emigreze. Prietena lui, fostă olimpică internațională la neogreacă, a terminat șefă de promoție Facultatea de Limbi Străine, secția Germană – Neogreacă și vrea să își continue studiile în străinătate. Privesc amândoi cu încredere viitorul, în timp ce plănuiesc zilele importante ce tocmai stau să vină: în august vor să se căsătorească și să plece în vacanță.
