Oricât de sumbru ni se pare multora dintre noi scenariul în care am fi nevoiţi să trăim fără unul dintre cele mai importante simţuri, văzul, nu doar că se poate, dar viaţa poate fi umplută în culori, soarele poate răsări din suflet, lumina poate exista în inimă. Au dovedit-o Dan Brad şi copiii nevăzători de la Asociația Catharsis Brașov, o dovedesc şi Cătălin Petrescu şi copiii de la Asociaţia Conil, care, în ciuda dificultăţilor grave de vedere, învaţă şi reuşesc să cânte la instrumente muzicale.
Ca şi artistul Dan Brad, muzicianul Cătălin Petrescu lucrează în cadrul programului Voluntar de Profesie, pentru a veni în sprijinul celor care şi-au dorit mereu să lucreze pentru organizaţii non-profit.
„În acest moment, lucrez cu 10 copii. Unul dintre ei are mari dificultăţi cu vederea şi, din cauza procedurilor medicale prin care trebuie să treacă, nu este disponibil decât o dată pe lună”, ne-a spus Cătălin Petrescu, care în viaţa de zi cu zi este toboşar şi violonist în cadrul unei formaţii de muzică rock, numită Kratos.
Patru dintre copii fac lecţii de canto, doi dintre ei sunt chitarişti – unul face chitară clasică, iar celălalt învaţă chitară bass. O fată studiază pian şi canto, iar la percuţie sunt doi copii.
Unul dintre cazurile cele mai emoţionante este un copil care cântă la tobe, dar prin intermediul clapelor de orgă, pentru „că este singurul şi cel mai bun mod prin care acesta poate cânta”.
„Faptul că o mare parte din aceşti copii sunt nevăzători, parţial sau total, a fost o mare provocare pentru mine”, povesteşte Cătălin Petrescu.
Tânărul s-a împrietenit cu aceşti copii, iar cu o parte dintre ei lucrează dinainte de a se fi înscris în programul Voluntar de Profesie. Spre exemplu, pe Tudor, care are 12 ani şi care nu a văzut niciodată, îl cunoaşte de doi ani. „Este o persoană incredibil de talentată şi pasionată de muzică. Îl cunosc de când am organizat o tabără de folk rock cu tema integrării copiilor cu dizabilităţi şi a celor ce provin din medii defavorizate, tabără unde a avut primul contact cu instrumentele de percuţie. A fost dragoste la prima audiţie şi s-a văzut din prima că aceste copil este aparte”, spune Cătălin Petrescu.
Copilul pe care-l învaţă să bată la tobe este introvertit şi refuză contactul cu alte persoane, dar când vine vorba de muzică toată atitudinea lui se schimbă. Iubeşte sunetele produse de tobe, de cinele, de clopoţei, de tamburine.
„Am observat că este fascinat că poate schimba sunetul produs de un instrument, prin moduri diferite de folosireExistă o barieră de interpretare”, spune cu tristeţe Cătălin Petrescu.
„Este greu pentru un nevăzător să cânte şi la tobe, mai ales dacă nu are şi o condiţie fizică bună, pentru că e nevoie de forţă pentru ca sunetul să se propage cu vitalitate.
Întâmplarea face ca în camera unde repetăm să se afle şi o pianină. Când Tudor a ajuns la pianină şi a început să bată un ritm perfect, complementar cu ce făceam noi la chitară, nu mi-a venit să cred. Prima oară am crezut că este vorba despre un ritm automat, generat de orgă, dar de fapt era numai şi numai el”.
„Acest copil este un geniu”, spune Cătălin Petrescu. S-a ataşat de Tudor şi de uşurinţa cu care acesta poate să execute şi să memoreze aproape orice partitură.
)
)
Un alt caz care l-a marcat puternic pe voluntarul nostru de profesie este cel al lui Mădălin, un copil nevăzător care cântă la chitară. „Mădălin este un artist şi un romantic desăvârşit”, spune Cătălin Petrescu. Este un copil care nu alege calea uşoară. „Spre deosebire de 90% dintre colegii lui de şcoală, Mădălin nu este preocupat de Facebook, ci de dorinţa puternică de a învăţa să cânte la chitară. Este o dorinţă care, şi o ştiu pe pielea mea, îţi mănâncă tot timpul şi atenţia”, spune Cătălin.
Au ajuns să se împace (muzical) atât de bine, încât Cătălin uită uneori că elevul său este nevăzător. Provocarea este identificarea unei metode prin intermediul căreia Mădălin să poată învăţa piesele mai uşor. Vorbim aici de partiturile de chitară, numite tabulaturi. Încă sunt în căutarea unei soluţii pentru ca Mădălin să poată învăţa singur, fără ajutorul nimănui, situaţie ce devine o necesitate, pe măsură ce piesele devin din ce în ce mai complexe.
„Pentru mine, toată această experienţă a însemnat mai mult decât îmi imaginam. În primul rând, am ales să pun pauză carierei mele de jurist, atunc când am început să lucrez cu persoane cu dizabilităţi”. Tânărul care spune aceste cuvinte are 22 de ani.
„Am avut parte de un şoc, când am văzut despre ce oameni este vorba, ce potenţial au, atât artistic, cât şi moralEi pot fi exemple pentru mulţi alţii, au o compasiune ieşită din comun şi o sinceritate debordantă, calităţi care se cam diluează în societatea noastră. Avem multe de învăţat de la aceşti copii minunaţi”.