„Am avut vecini care s-au dus și au dat binețe copiilor, celor care îi îngrijeau, le-au adus prăjituri. Am avut la un moment dat și un alt exemplu, unde a fost un început de incendiu într-o casă. Aici, vecinii, în loc să sară să-i ajute pe îngrijitori și pe educatori care scoteau copiii, au stat și s-au uitat la ei. Am avut tot felul de situații pentru că lumea e diferită. În ultimii ani însă, în mentalul colectiv văd o schimbare: e mai puțină opoziție în ceea ce încercăm să facem și, cu siguranță, mult mai puțină opoziție vizibilă și verbală vizavi de serviciile sociale în comunități”, spune Ștefan Dărăbuș, director global de programe Hope and Homes for Children.
În România, organizația pe care o reprezintă face reformă în sistemul de protecție a copilului de 25 de ani. A închis, alături de asociația Sera și de autoritățile publice, 60 de orfelinate și până în 2027 și-a propus să închidă toate centrele de plasament oferind copiilor încă instituționalizați un nou concept – cel de casă sau apartament de tip familial. „E un tip de serviciu rezidențial cât mai apropiat de mediul familial și e pentru noi un last resort, cum zice englezul, un ultim tip de serviciu pe care îl dezvoltăm în tot ce înseamnă procesul de închidere a instituțiilor de tip vechi”, explică Ștefan Dărăbuș, în podcastul România, o țară bună pentru copii, dacă ai noroc, realizat de Diana Marcu și amplificat de Republica.ro. Puteți asculta podcastul accesând fișierul audio de la finalul acestui articol sau clipul atașat la începutul acestui text.
„Începem cu ceva ce nu se vede”, spune Ștefan Dărăbuș: „cu acei copii care ar urma să intre în orfelinate, dacă nu am lucra alături de partenerii noștri din autoritățile publice pentru protecția copilului. Mă refer la partea de prevenire a separării de familie, așa zisa prevenire a abandonului.
Mi se pare un nume nepotrivit pentru părinți: dacă aș fi în situația în care nu aș putea să am grijă de copiii mei – pentru că nu am un loc de muncă, nu am venituri și m-au dat afară din locul în care locuiesc cu chirie – decât să dorm sub un pod poate că m-aș duce să văd cine mă poate ajuta la Direcția de Protecție a Copilului. Atunci când nu poți primi ajutor să rămâi cu copiii nu se numește că îi abandonezi; ci se numește că ești pus în situația de a fi separat de copii. De aici termenul de prevenire a separării familiale. Cu asta începem”, spune directorul HHC, „pentru că altfel, acești copii, dacă nu îi ajuți să rămână cu părinții lor, ajung în instituții; sunt cei care vor alimenta centrele de plasament, orfelinatele, și mâine și poimâine”.
Pe lângă asta, organizația are și programe de reintegrare a copiilor aflați în sistemul de protecție specială în familiile naturale. Acolo „unde se poate, există atașament, afecțiune și unde părinții și copiii își doresc să fie împreună”, punctează interlocutorul. „Încercăm pe copiii din orfelinate să îi ducem și în asistență maternală, acolo unde nu pot fi reintegrați în familiile lor”, explică oficialul HHC sinuosul drum al găsirii unei soluții pentru copiii nimănui.
O altă variantă – din ce în ce mai dificială – este adopția, afirmă acesta, și asta pentru că copiii rămași în instituțiile de tip vechi sunt greu adoptabili: 60% dintre ei sunt cu nevoie speciale medii și severe și deja sunt mai mari ca vârstă de 7-8 ani. În adopție se duc de regulă copii de până în 5 ani, fără să fie dintr-o etnie și fără să aibă nevoi speciale. Blond, mic, cu ochi albaștri, bucălat și sănătos tun. Cam ăsta e profilul de copil adoptabil în România, punctează Ștefan Dărăbuș admițând că există și excepții: „De asta puțini copii au șansa să ajungă în adopție din cei care încă se mai află în instituții. Mai sunt plasamentele simple, așa zisa încredințare la familii sau la persoane care iau tutela asupra copilului, iar cei care nu se încadrează în niciuna dintre aceste alternative ajung în locuințele sau apartamentele de tip familial”, explică directorul de programe.
112 case și trei apartamente de tip familial a construit organizația în Maramureș, Bihor, Oradea, Alba, Bacău, București. „Sunt case obișnuite, pe străzi obișnuite, fără însemne speciale pe casă sau la poartă. Să nu poți pune o etichetă pe acea locuință; că e de tip familial”, povestește în podcastul Republica.ro Ștefan Dărăbuș. Doar cei care o locuiesc și care lucrează acolo știu că e parte a sistemului de protecție a copilului. Într-o astfel de locuință trăiesc maximum 12 persoane, iar imobilul dispune, în medie, de o suprafață de 300 mp, de patru dormitoare, de living, de o bucătărie mare și de un spațiu dedicat personalului, care este angajat al sistemului de Protecție a Copilului.
Întrebat cum decurge integrarea rezidenților într-o comunitate, Ștefan Dărăbuș spune că au existat și probleme la dezvoltarea caselor de tip familial în anumite zone, cu opoziție puternică a celor de pe acea stradă: „E o falsă prejudecată la noi în privința copiilor din orfelinate: sunt văzuți ca fiind de etnie, catalogați ca fiind răi. Faptul că ei cresc în aceste centre de plasament îi fac pe oamenii din comunitate să aibă o rezervă automată față de ei. Își avertizează copiii să nu interacționeze cu ei. Dar lucrurile s-au terminat destul de repede după ce au văzut că nu e nimic din ce și-au imaginat ei, că acei copii sunt pur și simplu niște copii care ar face orice să fie acceptați și salutați și lăsați să trăiască și ei acolo. Așa au lăsat garda jos.
Am avut la un moment dat și un alt exemplu, unde a fost un început de incendiu într-o casă. Aici, vecinii, în loc să sară să-i ajute pe îngrijitori și pe educatori care scoteau copiii, au stat și s-au uitat la ei. Am avut tot felul de situații pentru că lumea e diferită”, se ferește să judece Dărăbuș. Remarcă însă o schimbare, în ultimii ani, în mentalul colectiv: „E mai puțină opoziție în ceea ce încercăm să facem și, cu siguranță, mult mai puțină opoziție vizibilă și verbală vizavi de serviciile sociale în comunități”.
Dărăbuș spune că în prezent, organizația se axează pe programe de prevenire a separării familiale și vorbește despre cei 52 de copii din Brașov și Sibiu salvați. Victime ale violenței domestice, aceștia au primit sprijin – intervenții, cum se spune în sistemul de protecție – pentru a rămâne în familiile naturale sau extinse în condiții de siguranță, astfel încât să nu ajungă în instituții de stat. E un proiect realizat cu sprijinul financiar al Fundației Vodafone România, Să fii copil n-ar trebui să doară, finanțat prin Fondul pentru Fapte Bune. Parteneriatul a început în 2018, când 104 copii vulnerabili din Bihor au fost ajutați să rămână alături de părinți.
„Familia împreună, în siguranță”, este misiunea organizației conduse de Ștefan Dărăbuș. Iar numărul celor vulnerabili a crescut simțitor în contextul pandemiei și a sărăciei extreme în care parte dintre oamenii de lângă noi se afundă.
„Atâta violență domestică este, că nu răzbim”, mărturisește Dărăbuș în podcast. „Mamele vorbesc despre asta atunci când durerea și violența ajung să fie de nesuportat pentru copii. Drama e că acolo unde noi reușim să intervenim să-i aducem pe copii și pe mame la lumină reprezintă un procent scăzut față de câte cazuri există cu adevărat. Situații de violență în familie se întâlnesc pe tot globul, nu doar la Brașov sau la Sibiu. Abuzul îl vezi pe stradă și nu trebuie să fie verbalizat. Îl vezi în atitudinea bărbatului vizavi de femeia și de copilul de lângă el, îl vezi în momentul în care stă o mamă lângă copilul ei, îl vezi în postura copilului și în felul în care se uită la părinții lui.”
Întrebat dacă România este o țară potrivită pentru copii, Ștefan Dărăbuș spune că este o țară bună pentru copiii care s-au născut în familia potrivită. „Nu-i deloc o țară pentru foarte mulți copii care s-au născut în familii sărace. Nu ne mai punem în pielea altuia, în papucii lui. E vorba despre transferul de perspectivă: să poți să ai capacitatea de empatie și să te gândești cum să-l ajuți pe celălat să iasă din situația în care se află. Preferăm să judecăm. Să punem etichete.”
Potrivit lui Ștefan Dărăbuș, România ar fi o țară pentru copii dacă ar exista un program de locuințe sociale. El spune că, la ora actuală, la nivel național există un procent foarte mic de astfel de locuințe, undeva la 1% din stocul total, comparativ cu UE, unde stocul e de aproximativ 5% din numărul total de locuințe. „Noi răspundem pozitiv la o solicitare de locuințe sociale din 47. În UE media e 1 la 5. Dacă un milion de oameni care trăiesc în pungi de sărăcie, în comunități marginalizate, ar putea avea un acoperiș deasupra capului, ar însemna ca noi să creăm un stoc de 250.000 de locuințe sociale în toată țara. E un prim pas. Dacă ai putea crea o lege – prevenirea separării familiale – prin care să poți aloca resurse materiale acordate pe baza unor rapoarte realizate de asistenți sociali și psihologi unor familii care au potențial să rămână împreună, care își pot găsi un loc de muncă într-un orizont de așteptare de 6 luni – un an, acei oameni ar rămâne împreună, iar România ar fi o țară pentru toți copiii”.
Ce lecție a învățat în plan personal Ștefan Dărăbuș, ce îl uimește încă la oameni după 25 de ani de reformă în sistemul de protecție a copilului, ce înseamnă mentoratul social și ce efect are asupra lui o afirmație a Maicii Tereza, aflați urmărind podcastul amplicat de Republica.ro
