Pe 30 noiembrie, cu o zi înainte de ca România să își aniverseze Centenarul, dr. Cătălin Cîrstoveanu a transportat doi copii bolnavi la Milano, pentru a le da astfel cea mai bună șansă să de însănătoșească. Pe seară, s-a întors înapoi la București, iar astăzi, de 1 Decembrie, este de gardă la spitalul Marie Curie.
De 17 ani, de când ajuns aici, medicul a făcut mai mult decât să trateze cazuri individuale și să prescrie medicație: a încercat să elimine pas cu pas erorile care puteau duce la moartea pacienților și să creeze un sistem care să permită tratarea mai multor copii, în condiții de mai mare siguranță. În anul 2003, când a urmat un stagiu de pregătire la Belfast în Irlanda, a adus de acolo echipamente și consumabile care i-au permis pentru prima dată să salveze pacienți care până atunci ar fi fost condamnați la moarte.
A reușit apoi să extindă secția și să aducă în fiecare an echipamente și proceduri noi care au însemnat mai mulți nou-născuți tratați și salvați. Însă schimbarea cea mare a venit în urmă cu cinci ani, când cu sprijinul Asociației Inima Copiilor și al Fundației Vodafone România, Cătălin Cîrstoveanu a construit, de la zero, la Marie Curie, noua secție de Terapie Intensivă Nou-Născuți. Realizată după un model internațional de top aceasta este considerată azi cea mai modernă din sud-estul Europei. „Pentru noi a fost extraordinar, diferențele sunt absolut fabuloase. În primul rând, numărul pacienților s-a dublat. Este un sentiment foarte mulțumitor, când știi că o parte dintre cei care sunau și nu puteau fi tratați sunt astăzi salvați”, explică medicul pentru Republica.ro.
Acum, Cătălin Cîrstoveanu a demarat procesul pentru construcția unui heliport la Spitalul Marie din București. Un heliport prin care încearcă să le ofere copiilor aflați în stare critică un avantaj în lupta cu boala – timpul scutit în procedura de transfer.
Astăzi, secția de Terapie Intensivă Nou-Născuți de la Spitalul „Marie Curie” este cea mai modernă din sud-estul Europei…
Am văzut ce înseamnă Bulgaria, zona de Balcani toată, România și chiar și vestul Europei. Infrastructura rămâne de top chiar și pentru Vestul Europei.
Cum erau tratați nou născuții când ați ajuns dvs. în spital?
În urmă cu 17 ani, lucrurile erau la început și încercam să dezvoltăm un loc în care să tratăm mult mai bine nou născuți. În 2006 am făcut primul pas: am reușit să ne mutăm dintr-o zonă în care de abia puteam să îngrijim 10 pacienți în condiții de infrastructură din anii ’60-’70. Înainte de 2006, țineam nou născuții într-o zonă protejată de geamuri, n-aveam prize pe pereți, aveam o chiuvetă care când mergea, când nu mergea, prin geamuri mai bătea crivățul.
Muream. Muream în fiecare zi, dar totuși găseam puterea să zâmbesc și găseam puterea să merg înainte. Știu că am avut o perioadă de trei ani în care eram foarte decis să plec din țară pentru că nu-mi găseam ritmul. Eu în fiecare an mă întreb: Am adus ceva în plus la pacienții mei?
Dar cel mai rău era că nu aveam cu ce să facem treabă. Îmi amintesc că la etajul al doilea, în ATI-ul vechi, țineam niște incubatoare din anii ‘50, aveam niște aspiratoare vechi de 30-40 de ani, cu multe fire pe jos. Ne curentam tot timpul de firele alea, prizele se ardeau… Ne-a și murit un pacient când a făcut un scurt o priză. Sterilizam în diverse condiții niște tuburi, le tot resterilizam. Era absolut deplorabil.
Cum vă simțeați ca medic în acea vreme?
Muream. Muream în fiecare zi, dar totuși găseam puterea să zâmbesc și găseam puterea să merg înainte. Știu că am avut o perioadă de trei ani în care eram foarte decis să plec din țară pentru că nu-mi găseam ritmul. Eu în fiecare an mă întreb: Am adus ceva în plus la pacienții mei? Sigur că și atunci probabil erau niște mici lucruri, dar mi se părea că ritmul în care evoluăm e un ritm de melc și mi se părea că trec pe lângă timp.
Ați avut oferte de a pleca să lucrați în străinătate? Ce s-a întâmplat cu ele?
Au fost. Profesorul Dennis Stewart, din SUA, m-a sunat și m-a întrebat dacă nu vreau să mă mut la el. Apoi a fost una din Italia. Apoi a fost Belfast în 2003 – nimeni nu credea că mă mai întorc de acolo. Aveam un grant european, stabilisem că mă duc să învăț administrarea de oxid nitric, în condițiile în care în România nu era nimic. Acolo s-a întâmplat însă ceva foarte frumos. Irlandezii mi-au spus: Cătălin nu vrei tu să iei aparatul ăsta de oxid nitric? Și am spus: Wow! Nu vrei tu să îl iei și pe al doilea? Eu am văzut că aruncau niște senzori de oxigen și am spus: Nu ați vrea voi să iau eu senzorul ăsta acasă? Ei îl foloseau o dată și îl aruncau. Am făcut apoi niște cutii sub chiuvete, unde aruncau ce nu mai foloseau. Pe ele era scris foarte mare: FOR CATALIN, BUCHAREST. Și eu mă duceam noaptea, îmi culegeam cutiile și între 1 și 4 dimineața împachetam la echipamente, să nu rămână unul neluat. Așa am luat un tir de echipamente, le rămân totalmente recunoscător.
M-am întors acasă cu un bum de energie și, de unde nu vedeam nicio luminiță, am dat un pas înapoi în ceea ce privește plecarea.
De ce credeți că are nevoie România ca să se însănătoșească? Ce mesaj ați transmite României de ziua națională?
Mi-ar plăcea să văd în România mai multă credință în Dumnezeu. Pentru că de aici vin toate reverberațiile pozitive în viața noastră personală și profesională, de aici vine reponsabilitatea în familie, la locul de muncă, de aici vine liniștea.
Cum a început să se materializeze dorința dvs de a trata nou-născuții din România la standarde internaționale?
După ce s-au petrecut aceste schimbări, am văzut că niște pacienți, care înainte ar fi murit cu siguranță, erau salvați într-un procent de 80%. Apoi mi-a dat prin cap să fac niște planuri pentru a extinde secția. Și am avut un prieten care a plătit un arhitect și mi-a zis: Îmi dai tu banii înapoi altădată. Profesorul Florea Iordăchescu (n.r. – fost director al Spitalului Marie Curie) mi-a dat un spațiu de 180 mp pentru neonatologie. Eu umblam cu niște planuri sub braț toată ziua și asistentele îmi zic și acum: Ne uitam și nu ne venea să credem că asta se va întâmpla. În patru luni am făcut cei 180 mp – arăta senzațional, nici nu puteai să descrii. Ne-am mutat cu sculele de la Belfast, a fost senzațional pentru noi.
Când v-ați dat seama că este necesar să construiți, de la zero, o nouă secție?
Ne-am trezit, deodată, cu foarte mulți pacienți. Puteam să monitorizăm vreo 10 pacienți bine, chiar 15, dar deja ajunseseră să fie unul peste altul. Eu am știut de când m-am mutat că probabil o să facem o altă secție la un moment dat. Dar, în doar câțiva ani, secția a devenit absolut neîncăpătoare și cu rezultate foarte, foarte bune. Erau presiuni în fiecare zi. Aveam foarte mulți pacienți pe care îi refuzam, asta e cea mai mare presiune. Și colegii mei recunosc: nu e presiunea faptului că muncim, nu e presiunea faptului că stai până noaptea. Găsești o zi când pleci devreme acasă și te bucuri că este soare. Principala noastră problemă a fost că nu le puteam răspunde da tuturor pacienților noștri.
Cum ați reușit să o ridicați?
Inițial am aplicat acest proiect mare, împreună cu Asociația Inima Copiilor, la Fundația Vodafone România. I-am convins că merită să facă proiecte mari. Și au spus: Să vedem proiecte mari fezabile. Și am spus: Uite, vrem să mărim secția. Și în timp ce măream secția de la 10 paturi monitorizate la 18 paturi, aproape dublu, în timp ce construiam, aveam toate aprobările, colegii mei, chirurgi, unii dintre, m-au criticat că este prea mică. Și m-am bucurat că m-au criticat și, în timp ce construiam, am schimbat proiectul. M-am dus la Fundația Vodafone România și la Grupul Vodafone și le-am spus: Știți, noi cred că am greșit proiectul. Trebuie să mai punem un etaj. Mi-a fost o rușine, dar știam că de fapt așa trebuie. Și bine că s-a întâmplat în felul ăsta. Și ei au spus: Suntem de acord cu lucrul ăsta. A fost senzațional. M-am întors aici și am zis: Băieți, încă un etaj. Am schimbat proiectul, am schimbat toate lucrurile. Și a fost foarte, foarte bine. 1,7 milioane au mers în infrastructură și telemedicină, de fapt telemedicină și tele-ICU, aici a fost investiția principală a Fundației Vodafone România. Iar Alex (n.r. Alex Popa, Inima Copiilor) a pus aproximativ 700.000 în infrastructură. Apoi statul a venit, trebuie să recunosc, după ce a văzut ce a ieșit, și a investit 1,5 – 2 milioane de euro în infrastructură medicală. Am luat lucruri de cea mai bună calitate.
Secția cea nouă, pe care o vedem azi la Marie Curie, este inspirată după una asemănătoare din Statele Unite. De ce ați decis să vă inspirați de acolo?
Am decis ca în 2012 să merg în State, în Iowa, și să stau mai mult la profesorul Edward Bell în secție. După mult umblat prin lumea asta, am decis: Acesta pentru noi este ce e mai bun model. Și i-am trimis prietenului meu Horațiu toate detaliile secției: îi desenam, îi arătam, îi fotografiam. Am fotografiat absolut tot, orice detaliu de construcție, cum erau aranjate anumite suprafețe. Am filmat ca sa văd unele fluxuri. Mai târziu, în timpul construirii secției de la Marie Curie, chiar am făcut lucruri pe care nu le înțelegeam și le spuneam arhitecților: Faceți voi așa și o să ne dăm noi seama peste un an de ce au făcut-o oamenii ăia. Pentru că la ei spitalul costă foarte mulți bani, iar costul proiectării e halucinant. Dacă oamenii ăia studiază și sunt cu 10 ani înaintea Europei și cercetează atât, eu de ce să nu fac o scurtătură în timp și să nu iau totul de-a gata, mai ales când un profesor e atât de generos?
Care credeți că au fost cele mai bune idei pe care le-ați adus de acolo în termeni de siguranța pacientului?
Toate lucrurile țintesc lucrul ăsta: siguranța pacientului. Primul lucru a fost să punem fiecare pacient într-o singură cameră. Era singura secție de reanimare concepută astfel în România. De ce? Pentru că apoi urma îngrijirea locală a pacientului: fiecare avea dulapul propriu de urgență, chiuveta proprie, sunt studii care atestă beneficiile acestui fapt. Ce a urmat? Pentru că fiecare era într-o cameră, a urmat tipul de monitorizare. Și apoi au urmat iar proiecte peste proiecte, despre cum trebuie făcută monitorizare. Apoi au venit și alte lucruri: nutriția parenterală. În anumite țări, mortalitatea nr. 1 este legată de erorile de medicație.
Patru ani mi-a luat ca să aduc o mașinărie pentru pregătit perfuzii. Am fost în Polonia, am adus o farmacistă senzațională din Cracovia și am beneficiat de experiența ei, m-a ajutat să pornesc mașinăria, eu am fost inginer de mașinărie luni de zile. Acum, pentru că volumul e enorm, am adus și o farmacistă rezidentă și mă tot chinui cu Ministerul Sănătății și cu cei responsabili să-mi dea și mie aprobarea să angajez o farmacistă. Mașina înseamnă siguranță, înseamnă erori la minim, înseamnă rapiditate, înseamnă mai mulți pacienți, mai puțini morți. Când ai un farmacist, totul se face corect. Unul din secretele pentru care pacienții noștri supraviețuiesc este că nu avem infecții la perfuzii și că rata erorilor este minimă.
Trebuie să recunoaștem, spălatul pe mâini este esența. Peste 70% din infecțiile de spital sunt datorate lipsei complianței personalului medical la spălatul pe mâini.
Ce altceva ați mai făcut?
Am făcut ca aerul din camere să aibă calitate de bloc operator. Și aerul este 100% aer filtrat și neamestecat cu aerul camerei vecine. Închipuiți-vă ce înseamnă să ai 10-15 pacienți într-un salon: unul are o infecție cutanată, altul are o pneumonie, este super-complicat să ai o rata de infecții foarte joasă. Din cauza faptului ca pacienții noștri stau singuri în cameră, mortalitatea legată strict de infecții nosocomiale este aproape zero la noi.
În România, foarte mulți oameni mor din cauza infecțiilor în spitale. Cum poți scădea numărul infecțiilor nosocomiale?
Trebuie să recunoaștem, spălatul pe mâini este esența. Peste 70% din infecțiile de spital sunt datorate lipsei complianței personalului medical la spălatul pe mâini. Din acest motiv, la noi, când intri în camera individuala de spital e acolo un dozator, te lovești de el, trebuie să te speli pe mâini, ai acolo chiuvete, care sunt studiate – cum trebuie să fie bateria, cât de adâncă, din ce material, de ce culoare. E un întreg studiu despre cum trebuie să fie chiuveta și unde ar trebui să fie așezată. În fiecare zi investim foarte mulți bani în săpun și în hârtie de unică folosință, din nefericire din zona privată. Noi ce facem? Educație în fiecare zi. Nu e de ajuns să ții o dată pe an o educație. În fiecare zi educație. În State chiar puneau amenzi, nu te spălai pe mână, primeai amendă o sută de dolari.
Apoi, să știți un lucru foarte important este staff-ul medical. S-a demonstrat, în secțiile în care nu este personal suficient, rata de infecții este foarte mare. De ce? Pentru că nu au timp să se spele pe mâini. Un alt lucru extrem de important, pentru care la noi rata de infecții este foarte mică și rata de deces prin infecții este aproape zero, este nutriția pacientului. E o profilaxie a infecțiilor.
Ce au însemnat acești 5 ani de funcționare a noii secții de Terapie Intensivă Nou – Născuți în termeni de pacienți salvați?
Pentru noi a fost extraordinar, diferențele sunt absolut fabuloase. În primul rând, numărul pacienților s-a dublat. Este un sentiment foarte mulțumitor, când știi că o parte dintre cei care sunau și nu puteau fi tratați sunt astăzi salvați. Apoi, oferim o îngrijire mult, mult mai bună pacienților noștri. Totodată, am avut grupe noi de pacienți pentru care altădată nu speram să găsim un remediu terapeutic. Aș putea vă spun despre pacienții cu sindrom de intestin scurt, aici am avut rezultate fabuloase: au stat trei-patru ani în spital și avem primii pacienți cu nutriție parenterală totală acasă. Apoi vorbim de pacienții cu insuficiență renală acută, la care dializa peritoneală nu are indicații. Hemodiafiltrarea a devenit rutină în secția noastră și suntem singurii din țară care facem acest lucru la nou-născuți, putem să facem ce fac cele mai bune centre internaționale si sunt puține. Apoi avem chirurgie cardiacă postoperatorie. Am început această grupă de pacienți, iar mortalitatea în cazul lor este sub 5%, dacă te uiți la centrele internaționale o să vezi că este cam atât și acolo. Asta ne aduce foarte multă mulțumire.
Cât de important este un sistem bun de monitorizare, cât de importantă este tehnologia în salvarea vieții pacienților?
Presupun că am o singură asistentă și un singur doctor: Dacă asistenta este la toaletă, ce facem? Dacă doctorul s-a dus la o urgență sau stă să scrie? Noi suntem normați, la terapie intensivă, cu neurochirurgie postoperator, chirurgie toracică, chirurgie cardiacă, probleme grave respiratorii, hemofiltrare, ca o secție ceva mai mult decât pediatrie.Am creat un sistem de supraveghere ca să văd tot ce se întâmplă în cameră și bine am făcut, am văzut lucruri pe care am putut să le corectez imediat. Surpriza mea a fost când asistentele mi-au cerut să punem supraveghere și la etajul, unde nu exista. Asistenta se bucură că doctorul stă și se uită acolo și este în spatele ei și o urmărește online să nu se întâmple ceva rău. Am spus că vreau să văd semne vitale în camera medicilor. Am făcut și lucrul ăsta. Și am spus: Ok, văd semnele vitale, dar dacă se întâmplă ceva acum cu aparatul de ventilație sau cu pompa? Și monitorizăm și echipamentele, înainte ca semnele vitale să ne arate ceva în neregulă. Fundația Vodafone România ne-a tras fibră foarte serioasă și putem să transmitem toate aceste date simultan, inclusiv acasă la mine. În ziua în care o să avem mai multe asistente în locul acesta vom avea și mai multă siguranță. Deocamdată suplinim cu tehnologie.
Acum proiectul va fi replicat și la Constanța.
La Constanța ne-am gândit și îi mulțumesc Fundației Vodafone România că a spus: Da, ok, e un lucru de succes, trebuie să îl replicăm. Am zis hai să ne concentrăm în sudul țării, unde, în afară de București infrastructura nu este atât de dezvoltată. Și am ales un loc cu cea mai mare mortalitate infantilă și cu mare aglomerație de pacienți. Infrastructura era la fel cum arăta la noi până în 2006. Și suntem aproape gata, se va termina în scurtă vreme și acolo, o investiție majoră. Peste 1,3 milioane de euro.
