Un nume pompos, un pic aspirațional; asta mi-a trecut prin cap când am auzit prima dată despre “Voluntar de profesie”. Cum adică? Îți dă cineva bani, în România, ca să faci ce-ai visat tu, pe parcursul a nouă luni? Păi da.
Oana și Carmen m-au încurajat să aplic la acest program. Și ele fuseseră voluntare de profesie în 2012 și știau despre ce vorbesc. Așa a luat practic ființă asociația “Dăruiește Viață”, mi-au spus ele, organizație care a reușit să strângă și să investească peste 4 milioane de euro în patru ani.
Proiectele pe care le realizează țintesc dotarea cu echipamente medicale și reamenajarea secțiilor de oncologie din spitalele de stat din Romania. Este foarte important ca oamenii să aibă acces la tratamente de calitate în țară, pentru că este imposibil să plecăm cu toții să ne tratăm afară.
Cum facturile nu se plătesc niciodată singure și cum, ca să te gândești să-i sprijini pe alții ai nevoie să știi că traiul tău zilnic este oarecum în siguranță, acest program mi-a venit mănușă.
Fundația Vodafone România mi-a dat exact timpul să fac ceea ce îmi place, alături de oameni care îmi plac, negândindu-mă că pun povara salariului meu pe umerii asociației pe care vreau să o sprijin. Mi-a dat timp ca să-mi dau seama dacă sunt făcută pentru cauza căreia m-am alăturat sau nu. Ceea ce mi s-a părut fantastic a fost senzația deplinei libertăți pe care am avut-o în alegerea proiectului și apoi a posibilității de a face schimbări pe perioada derulării lui, astfel încât să-l realizez în cea mai bună formă a sa.
M-aș fi așteptat ca aprobările să vină mai greu, așa cum vin într-o corporație; m-am dus cu ideea preconcepută că tot angajat voi fi și că deciziile le vor lua alții în locul meu.
Am descoperit însă că deciziile le-am luat eu, după ce am venit cu cele mai bune soluții pe care le-am discutat atât cu finanțatorul, Fundația Vodafone România, cât și cu angajatorul, asociația Dăruiește Viață. Am mai descoperit și că, într-o asociație, pentru realizarea unui proiect, pun umărul foarte mulți oameni, care te ajută pentru că-și fac lor o bucurie. Uau.
Până să mă decid să intru în această aventură, mă trezeam în fiecare dimineață cu întrebarea: “Ce o să fac eu la sfârșitul celor nouă luni dacă îmi dau seama că nu mă potrivesc și am renunțat la o slujbă sigură pentru asta?” M-am încurajat gândindu-mă că nimeni nu îți garantează slujba pe care o ai sau succesul firmei pe care ai înființat-o.
În plus, oportunitățile apar în mod cu totul neașteptat pentru cei care sunt curajoși și îndrăznesc. În nouă luni, am timp să văd dacă mă potrivesc cu organizația pe care am ales-o. E ca într-o relație, în care te muți împreună să vezi dacă “merge” sau “nu merge”. Și dacă mă potrivesc poate au și nevoie de mine, poate le devin indispensabilă.
Da, la finalul procesului, înainte de a semna actele cu asociația, eram sigură că totul va fi bine. Și a fost. Am avut o satisfacție teribilă de a-mi vedea scopul îndeplinit: am reușit să deschid timid ușa comunicării medic-pacient oncologic. Pentru că proiectul meu a fost unul pentru îmbunătățirea comunicării intre doctori și pacienți.
Și am deschis această ușă reușind să aduc în România un trainer internațional (alături de colegii lui), cu o experiență de peste 30 de ani în domeniul comunicării. Despre persoana respectivă citisem cu mult timp înainte, la Cristi Lupșa, și credeam că îmi va fi imposibil să-I abordez. Cu acest proiect m-am depășit pe mine; îmi place să glumesc și să spun că m-am lansat internațional.
De la “trebuie” să fac un proiect cât mai atrăgător în așa fel încât să reușesc să găsesc sponsori, am ajuns repede la “iubesc” acest proiect și îl vor iubi toți cei cărora le voi spune despre el. Și așa a fost. Am primit și refuzuri. Dar puține. Voluntarului de profesie, adică eu, i s-au alăturat alți voluntari, profesioniști din domeniul comunicării, traducerilor etc.
Vreau neapărat să scriu câteva cuvinte și despre proiectul pe care l-am făcut: mi se pare extraordinar că atât asociația, cât și Fundația Vodafone România au înteles cât de important este să investești în pregătirea oamenilor, a medicilor în acest caz, pe partea de comunicare, ajutând de fapt pacientul care va avea mai multă încredere în medicul său și, implicit, în recomandările sale. Garanția faptului că este un succes e că mai organizăm un workshop de comunicare medic-pacient în ianuarie, tot la nivel introductiv, apoi unul de “avansați”, cu participanții de la cursurile inițiale.
Nu mi-am propus să le aduc argumente altora despre motivele pentru care este bine să începi chiar de azi să faci ce visezi. Ceea ce am putut să fac a fost să povestesc ce-am făcut eu ca să ajung unde visam. Mai am multe visuri și multe frici. Pe unele le-am descoperit în aceste nouă luni. Pe altele, însă, abia aștept să le descopăr în lunile următoare.
Pentru că am rămas în asociație și pentru că voi continua să organizez cursuri de comunicare pentru medici, și să pun umărul și la realizarea altor proiecte ale asociației. Și nu vă ascund că deja, împreună cu fetele, am discutat deja cu cel care vrea să aplice cu un proiect, spun cu un soi de mândrie, la fel de incitant, la următoarea rundă, din această toamnă, de la Voluntar de profesie. Și vă promitem că dacă ne calificăm și anul acesta, ați observat, am spus “ne”, ceea ce înseamnă că deja simt că asociația e și a mea, s-ar putea să vă aflați printre cei implicați cu sau fără voia voastră în povestea noastră.
