Liceenii din Caracal învaţă să coopereze prin jocuri de actorie.
De Medeea Stan
Într-o seară de început de martie, în cabina actorilor de la Teatrul Naţional din Caracal, după ce şi-au terminat orele, mai mulţi liceeni se pregătesc de repetiţii pentru spectacolul Offline. Un băiat şi o fată se uită peste foaia cu variantele de la simularea la matematică. Alice Grecu, o elevă de 17 ani, cu nasul mic şi ochelari cu ramă neagră, stă pe o măsuţă de lemn. Nu prea îi convine că ceilalţi se plimbă dintr-o parte în alta a încăperii: „Hotărâţi-vă odată ce facem şi haideţi să începem”. Instructorul de teatru îi invită pe scenă.
Otilia Cârstea şi Diana Tircomnicu, fondatoarele Asociaţiei Ba Da, sunt păpuşarii acestor repetiţii. Ele au adus la un loc, într-un teatru adevărat, liceeni, actori şi studenţi şi i-au provocat să vorbească prin teatru despre ce-i interesează. Otilia şi Diana, prietene din şcoala generală, amândouă din Caracal, au 28 de ani. Anul trecut, s-au întors în oraşul natal, după ce au locuit în Franţa şi Brazilia, unde au participat la diverse proiecte de educaţie non-formală. Îşi doreau să facă ceva pentru comunitatea lor şi să arate că lucrurile se pot schimba într-un oraş mic, că locuitorii pot coopera şi evolua împreună. Pentru că Otilia urmase cursuri de actorie în perioada liceului şi o ajutaseră să se deschidă, s-a gândit, împreună cu Diana, că dacă elevii şi-ar dezvolta abilităţile sociale prin teatru, comunitatea tinerilor ar fi mult mai unită. Aşa s-a născut proiectul „Comunităţi creACTive”, finanţat cu 21.000 lei de Fundațiile PACT şi Vodafone România. Împreună, prietenele au mers în cele patru licee din Caracal şi au ales 20 de elevi pentru proiectul lor de educaţie prin teatru: „Comunităţi creACTive”.
În noiembrie 2015, au început atelierele săptămânale de teatru ţinute sâmbăta sau duminica de instructorul Florin Beciu, actor şi regizor, şi de patru voluntari. Leo, student în anul I la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, originar tot din Caracal, le-a arătat elevilor mai multe jocuri învăţate la facultate şi lе-a vorbit despre exerciţii de imaginaţie şi improvizaţie. La început, la cei care nu mai făcuseră teatru „se observa un pic de sfială şi de frică, mai ales de a vorbi, de a-şi spune părerea, de a lua parte la jocuri”, îşi aminteşte Leo. De la săptămână la săptămână, însă, deveneau mai încrezători.
În pauzele dintre ateliere, elevii au vorbit şi despre problemele lor şi tot atunci au observat că intră cam des pe Facebook. „Ce înseamnă pentru noi Facebook-ul ăsta? Dacă, pe stradă, în loc să ne salutăm, le-am spune oamenilor: «am poftă de clătite» sau «diseară mă uit la film», nu ne-ar crede ciudaţi?”, s-a întrebat Alice. Aşa au ajuns să găsească chiar ei tema spectacolului final, şi să îşi compună personaje inspirate de propria experienţă. Unii şi-au scris singuri replicile, pe baza problemelor cu care s-au confruntat, sau pe care le-au observat în jurul lor.
De Crăciun, tinerii au ţinut ateliere de teatru la Casa de Cultură din Caracal. Cinci elevi de la Liceul „Viteazul” şi-au invitat profesorii la spectacole cu ajutorul jocului Samurai, învăţat la ateliere, un exerciţiu care dezvoltă atenţia, coordonarea şi vorbirea. În faţa cancelariei, un elev ataca cu palmele lipite în formă de sabie, iar altul răspundea la atac strigând „Ha!”. E nevoie de atenţia întregului grup pentru a vedea încotro se duce atacul şi coordonarea e importantă, pentru că partenerii trebuie să aibă acelaşi ritm. La final, le-au explicat profesorilor că la eveniment vor demonstra mai multe jocuri de concentrare, atenţie distributivă, respiraţie şi dicţie. Tot ei au amenajat şi o cafenea publică, unde au dezbătut subiectul introducerii teatrului în şcoli şi a educaţiei non-formale.
Sonia Filip, profesoară de română şi literatură universală la „Mihai Viteazul” consideră că un astfel de proiect îi motivează pe elevi, ceea ce şcoala nu prea reuşeşte, şi îi ajută să înveţe să înveţe. „Prin jocul actoricesc, ies din sine şi văd lucrurile din perspectiva altcuiva. Se maturizează”.
Pe 9 martie, în apropierea premierei spectacolului Offline, 14 elevi roiesc pe scenă, îşi întind mâinile sau şi le retrag, aşa cum fac cu prieteniile de pe Facebook. Cu toţii se comportă de parcă ar fi într-o lume virtuală. Personajele nu vorbesc unele cu altele, ci reproduc atmosfera unei reţele de socializare. Alice, după ce se opreşte în faţa lui Andrei i doar îl privişte, fără să-i ceară prietenia, îi întinde mâna . Mai multe glasuri răsună: „Vrei să fim prieteni? Vrei să fim prieteni?”. Alice priveşte în gol, în timp ce îşi ocoleşte colegii de joc şi întreabă: „Fac clătite, vine cineva?”. Andrei aruncă şi el un mesaj: „Mă simt bine cu Ştefan la sala de biliard”. Instructorul le cere să reia de la scena în care un băiat mult mai mic, de clasa a IV-a li se alătură strigând: „Bă, daţi-mi şi mie prietenie”, iar ceilalţi îl privesc neîncrezători.
Pe parcursul atelierelor şi repetiţiilor, elevii au învăţat să se asculte unii pe alţii, precum şi să accepte sugestiile instructorului. Nu erau obişnuiţi să coopereze, sau să înveţe din greşeli.
Spectacolul Offline prezintă atât interacţiunea dintre liceeni în lumea virtuală, cât şi problemele diferite cu care se confruntă în viaţa reală, cum ar fi singurătatea sau lipsa de încredere. Alice şi-a construit rolul bazându-se pe mutările constante ale familiei, din cauza cărora a fost mereu fata cea nouă şi nu s-a simţit nicăieri acasă. Părinţii au tot schimbat locuri de muncă în sudul Olteniei, pe la Bechet, Dăbuleni şi Gura Padinii. În Caracal, au locuit cel mai mult, opt ani, iar în Craiova cel mai puţin, în jur de două săptămâni. La repetiţii, Alice îşi rosteşte replicile cu voce ascuţită. „Mereu am sperat că toate mutările astea o să înceteze (….) Când mă întreabă cineva de unde sunt, spun că sunt de peste tot şi de nicăieri”. Merge cu mâna dreaptă la gură şi cu stânga în dreptul stomacului, de parcă ar avea o durere puternică.
Andrei Mihuţ, un băiat cu ochi verzi, elev în clasa a XI-a la filologie bilingv engleză, e colegul de bancă al lui Alice. Pentru a evidenţia lipsa de încredere între oameni, şi-a construit rolul pornind de la un moment în care un prieten l-a minţit că nu poate să iasă în oraş şi pe care l-a întâlnit, apoi, într-un local, cu alţi băieţi. Când intră în rolul ăsta, Andrei stă pe vine, se încruntă, ba cu mâinile împreunate, ba cu ele în dreptul buzelor. Îşi muşcă falca şi îşi spune replica necăjit: „M-a enervat că m-a minţit; m-am simţit foarte prost”. De când repetă împreună cu ceilalţi liceeni, Andrei simte că vorbeşte mai deschis şi că a învăţat să asculte mai mult. I-a plăcut că în teatru trebuie să ai încredere deplină în partenerii de scenă şi că a trecut prin mai multe stări într-un timp scurt, de la tristeţe, la entuziasm şi fericire. „Ne-am provocat singuri nişte sentimente şi am crezut în ele, ca să poată crede şi publicul.”
Acest material este realizat în parteneriat cu Decât o Revistă în cadrul rundei de finanţare Implicat în comunitatea mea, derulate de Fundaţia Vodafone România şi Fundaţia PACT. Mai multe poveşti despre implicare puteţi găsi pe platforma oameniisudului.com dezvoltată de Fundaţia PACT.
