Atunci când în jurul tău întâlnești nedreptate, suferință, sărăcie, mizerie, ori corupție, te revolți și simți nevoia să faci o schimbare, astfel încât lucrurile să ajungă în matca lor firească. Însă pentru a produce schimbare autentică este nevoie de mai mult decât de revoltă. „Orașele au probleme mari, sunt acești elefanți care ne calcă în picioare… Ca să mâncăm acești elefanți, trebuie să îi rupem un pic pe bucăți. Și ruperea aceasta pe bucăți poate porni din zona de frustrare: M-am săturat de traficul din București, m-am săturat de nesimțire pe stradă! Și asta poate fi o soluție, dar e o soluție care funcționează pe adrenalină: te saturi, te enervezi, faci ceva punctual: mergi la un protest, semnezi o petiție, te duci în întâlnirea de consiliu a primăriei, faci ceva, după care se dezumflă partea asta cu adrenalina”, spune Mădălina Marcu, care de 15 ani lucrează pentru a găsi cele mai eficiente căi prin care companiile, organizațiile și donatorii individuali să schimbe România în bine.
Mădălina Marcu face parte din echipa Asociației pentru Relații Comunitare (ARC) și îi ghidează pe donatori în procesul de a găsi cauze pe care le sprijine. În experiența sa a văzut că foarte multe schimbări au la bază iubirea față de un loc ori față de o comunitate.
„Mult mai sustenabilă este acea soluție bazată pe iubire. Am înțeles, tot orașul e gri și traficul e oribil. Ce pot să fac eu să mă bucur de ceea ce-mi dă totuși orașul, care e bucata aia de oraș care pe mine mă face fericit și pe care vreau să o păstrez și pe care vreau să o cresc? Și în momentul în care te uiți la ce îți place, ce iubești, ce ai vrea să salvezi, ce ai vrea să încurajezi, te duce mult mai mult pe un termen mult mai lung dragostea asta. Una dintre soluții este asta: găsește oamenii cu care îți place să lucrezi”, explică ea.
În ultimii ani, Mădălina Marcu a văzut cum tot mai mulți oameni din România încep să facă trecerea de la colectivitate la comunitate. „Văd că într-acolo mergem, dinspre ideea de colectivitate și de împărțit un spațiu spre ideea de a duce o viață bună împreună”, crede ea.
Există un cuvânt în limba română care a început să fie folosit cu adevărat de abia în ultimii ani – comunitate. Cum s-a schimbat raportarea oamenilor la comunitate în ultima vreme?
Am intrat în lumea asta a comunităților fiind în Facultatea de Științe Politice și fiindu-mi oferită șansa să fac un internship la ceea ce se numea Asociația pentru Dezvoltare Comunitară. Și mi s-a oferit șansa asta pentru că la cursul la care discutam despre comunități mi s-a dat tema să vorbesc cu vecinii. Nu făcusem niciodată asta, stăteam încă la părinții mei, undeva pe lângă Piața Reșița în București, îi cunoșteam pe toți vecinii mei, ei mă cunoșteau, crescusem pe strada aceea, mă știau din burta mamei. De abia atunci am înțeles că trăiam într-o comunitate, discutând cu ei. Pentru că erau țața Tudora, țața Mărioara, erau multe țațe la noi pe stradă și mi-am dat seama că mare parte din povestea străzii o reprezintă poveștile despre ele, despre tinerețea lor, despre copilăria lor de dinainte de război pe acea stradă. Mi-am dat seama cât de mulți sunt legați oamenii între ei, cât de puțini oameni în afara acestei istorii trăiau pe strada mea și, în realitate, cât de puțin interacționau unii cu alții în afara acestei istorii. Se ajutaseră foarte mult la război, ne povesteau despre momentul în care au interacționat cu cei de pe partea cealaltă a străzii, unde sunt blocuri, la cutremur. A fost cutremurul și au luat familiile cu copii la ei în casă, pentru că nu mai aveau unde să sta, dar înainte de asta era o dihotomie totală și o foarte mare claustrare. Fiecare în casa lui. Pentru mine a rămas ideea asta, e ceea ce am descoperit recent într-un discurs al lui Daniel David, profesorul de la Cluj, diferența dintre colectivitate și comunitate. Am descoperit că acolo era o comunitate, pentru că oamenilor, undeva în adâncul sufletului lor, le păsa de ceilalți. Încet, încet, în ăștia 15 ani văd că într-acolo mergem, dinspre ideea de colectivitate și de împărțit un spațiu spre ideea de a duce o viață bună împreună. Și ambele au o valoare egală: și viață bună, și împreună. Cred că ne-am săturat să fim singuri, cred că am ajuns la un nivel de confort în viețile noastre în care vrem să dăm ceva înapoi și vrem să primim mai mult de la ceilalți. Și ne e mai clar ce așteptăm, și de la noi, dar și de la ceilalți. Și ca să închei, cred că ducem perioada asta foarte lungă de pace în care am trăit foarte greu. Pentru că nu există nicio amenințare reală, nu reușim să ne coagulăm. Încercăm să ne coagulăm pe chestii pozitive, pe de altă parte momentele cheie de coagulare sunt, cel puțin în marile orașe din România, momentele de criză. Când ai avut mitinguri pe stradă, când ai oamenii reuniți în jurul ideii de cutremur. Sunt niște frici pe care le aducem mai aproape, nu ne mai temem de ele, nu le mai băgăm într-un dulap și încercăm să trăim cu ele, încercăm să construim reziliență, încercăm să construim un comportament de a avea grijă noi de noi și de a găsi soluții.
Spuneai mai devreme, când vorbeai de vecinii tăi, că ei au fost solidari în momentele de mare cumpănă, precum cutremurul sau războiul. Cum faci să aduni comunitatea în jurul problemelor din viața de noastră de zi cu zi, nu doar în jurul unor momente de criză?
De 10 ani am dezvoltat și am alocat foarte multe resurse în a dezvolta un concept nou în România, care se numește Fundație Comunitară. Există fundații comunitare în 16 orașe mari în România acum și inițial ne-am gândit să aducem acest concept care funcționează foarte bine în zona anglo-saxonă, de ladă de zestre a comunității. Dincolo de lada de zestre a comunității unde să se depună lucrurile de valoare, ne-am dat seama că e nevoie de un nou mod de a funcționa noi cu noi și cu lumea. Munca asta de 10 ani ne-a spus că există două soluții: una dintre ele este să iubești pe bucăți mici locul în care viețuiești. E adevărat că orașele au probleme mari, sunt acești elefanți care ne calcă în picioare… Ca să mâncăm acești elefanți, trebuie să îi rupem un pic pe bucăți. Și ruperea aceasta pe bucăți poate porni din zona de frustrare: M-am săturat de traficul din București, m-am săturat de nesimțire pe stradă! Și asta poate fi o soluție, dar e o soluție care funcționează pe adrenalină: te saturi, te enervezi, faci ceva punctual: mergi la un protest, semnezi o petiție, te duci în întâlnirea de consiliu a primăriei, faci ceva, după care se dezumflă partea asta cu adrenalina. Mult mai sustenabilă este acea soluție bazată pe iubire. Am înțeles, tot orașul e gri și traficul e oribil. Ce pot să fac eu să mă bucur de ceea ce-mi dă totuși orașul, care e bucata aia de oraș care pe mine mă face fericit și pe care vreau să o păstrez și pe care vreau să o cresc? Și în momentul în care te uiți la ce îți place, ce iubești, ce ai vrea să salvezi, ce ai vrea să încurajezi, te duce mult mai mult pe un termen mult mai lung dragostea asta. Una dintre soluții este asta: găsește oamenii cu care îți place să lucrezi. Cam asta au făcut fundațiile comunitare, au adunat 10, 15 apoi 100, 200 de oameni în acte de iubire. Vorbim de Swimathon, un concurs de înot pentru diverse cauze ale comunității respective în care 10 înoată și alți 100 îi susțin cu câte un leu pentru fiecare bazin înotat. Acela e un moment de iubire, pentru că oamenii se bucură că fac ceva pentru semenii lor, pentru orașul lor.
Există momente precum 8 hours’ overtime for a good cause, care se întâmplă în orașele mari, tot făcute de fundații comunitare, în care se adună mulți specialiști și lucrează o noapte întreagă pe cauze punctuale ale unor organizații. Se fac strategii, dar nu strategii uscate, care vor sta pe niște foi într-un sertar, ci discuții reale despre orașul ăsta și cum ar putea el să arate mai bine și cum am putea să facem ceva. Aceasta e strategia de dezvoltare comunitară.
Cum pot ajunge acțiuni care produc mici schimbări să producă într-un final marile schimbări pe care ni le dorim cu toții: mai multă bunăstare, mai puțini copii săraci, mai multă siguranță, o capacitate mai bună de răspuns în situațiile critice?
Mă uit la schimbarea care se întâmplă în CSR (n.r. Corporate Social Responsibility). ARC, organizația la care lucrez deja de 12 ani e undeva într-o intersecție. Noi am apărut pe piață în momentul în care România urma să adere la UE. Organizațiile s-au construit puțin forțat în România, pentru că au venit finanțatori din afară care au zis: Nu aveți societate civilă, hai să construim o societate civilă. În 2007, când am aderat la UE ne-am dat seama că se vor opri finanțările, pentru că deja deveneam țară civilizată, care trebuia să dea, nu numai să primească. Problema nu era atât de organizații, ci de toți beneficiarii pe care ei îi serveau: bătrâni, persoane cu handicap, toată zona asta de comportament civic, de asumare civică. Ne-am speriat un pic că va fi o trecere bruscă și abruptă pentru care nu eram pregătiți. Noi am apărut să servim partea aceasta de mobilizare a resurselor comunității în interiorul comunității, Să nu mai așteptăm să ne dea alții, să atragem propriile resurse. Și am început să le vorbim organzațiilor despre fundraising, timp de 4-5 ani a fost o discuție interesantă și exotică. Ea a devenit extrem de relevantă acum 10 ani, când oamenii au înțeles valoarea fundraisingului și faptul că fără banii ăștia de la comunitatea pe care o servești nu ai cum să funcționezi pentru că unu la mână, nu ești legitim – dacă cineva nu e dispus să plătească pentru ceea ce tu oferi înseamnă că serviciul ăla nu e valoros pentru comunitate, și doi la mână e valoarea dată de libertatea banilor respectivi. Dacă tu dai 10 lei pe lună pentru organizația în care crezi așteptarea ta este să se întâmple lucruri. Unde să se ducă organizațiile? Au început să meargă la companii, companiile nu erau pregătite, partea de CSR era foarte atașată de ideea de relații publice. Câteva dintre organizațiile care au început să facă CSR în România au fost Vodafone, care a avut prima fundație corporativă din România, în 1998, Petrom, BRD. Au fost organizații mari, care aveau modele internaționale și care aveau mecanismele acestea aduse din afară. Noi așa am început să lucrăm cu companiile, să dezvoltăm partea de CSR. Nu aveam însă legislație, aveam legea sponsorizării, care e foarte bună și sperăm să rămână așa în continuare, dar am introdus 2% ca mecanism de filantropie de tranziție. O chestiune care aducea în atenția oamenilor ideea de a contribui ei înșiși cu niște bani. În realitate sunt banii statului, contribuabilul nu face decât să îi redirecționeze, însă ne imaginăm că acest tip de comportament se va transfera către oamenii care vor ajunge să contribuie din buzunarul propriu. Am ajuns să facem și legislație și, tot continuând, am dezvoltat programul de fundații comunitare. Lucrăm cu donatori individuali, facem tot felul de lucruri în spectrul acesta al filantropiei, filantropie pe care noi nu o vedem ca fiind bună în sine, ci o vedem ca fiind un mecanism de schimbare socială.
Cum poți să ajuți o organizație să își îndeplinească proiectele pe termen lung?
Cred că important e să îi ajuți pe oameni să facă bani și, când banii tăi nu vor mai fi acolo, să te asiguri că ei pot funcționa în continuare. Un exemplu pe care l-aș da este ideea de granturi pentru fundraising. Cred că o companie, dacă susține o organizație pe termen lung, poate să se gândească, când își face strategia de ieșit din relația cu organizația respectivă, să îi finanțeze, timp de un an de zile de exemplu, și să le plătească salariul fundraiserului. Pentru că organizațiile nu au buget și nu își asumă riscul de angaja fundraiseri profesioniști. Un fundraiser începe să îți producă în șase luni după ce l-ai angajat, dar el trebuie să fie plătit șase luni. Și noi am avut experiență, amintesc de programul cu Fundația Vodafone România, care a făcut ieșirea asta foarte responsabil din relația cu organizații pe care le susținea de mult, în care ei ne-au plătit să facem consultanță și să dăm granturi către organizațiile respective. Și, în ceea ce privește return of investment, am avut surpriza că pentru fiecare euro pe care l-am investit în a crește capacitatea organizației să strângă și ei patru euro. Și atunci organizația aia rămânea la sfârșitul anului cu un om complet aliniat valorilor organizației, care știe ce face și care va continua să facă fundraising fără ca să mai fie nevoie ca tu să fii acolo. Și asta e valabil și pentru un donator individual.
Ce alte proiecte ați avut împreună cu Fundația Vodafone România?
De-a lungul timpului, am avut multe proiecte împreună, pentru că există o afinitate de valori și pentru că cred că foarte multe companii au potențial financiar mare, dar felul în care alege Fundația Vodafone România să își folosească potențialul ăsta și să se uite la programe pe termen lung și să se uite la programe care rezolvă probleme mari îi diferențiază de alții de pe piață. Și atunci ei au fost unii dintre primii finanțatori ai Galei Oameni pentru Oameni și a fost foarte drăguț. La Gala Oameni pentru Oameni nu acceptăm ca cei care sponsorizează gala să fie și participanți, nominalizați la gală. Fundația Vodafone România a zis: Am înțeles, e important să vorbim despre CSR, nu o să ne nominalizăm proiectele noastre la gală, o să vă dăm bani să faceți gala. Gala însemnând că aducem împreună companii, organizații care fac fundraising și donatori individuali. Îi aducem într-o seară împreună, fără să ceară nimic unii e la alții ca să construim exemple de bune practici. Și au făcut asta câțiva ani la rând, nu a fost un punct ochit punct lovit, au făcut-o ani la rând și nu au ieșit în față cu propriile lor proiecte. Și am apreciat asta foarte mult și, cumva, cred că asta a dat și tonul în piață, apropo de cum facem lucrurile strategic.
Și multe alte lucruri, precum conferința de CSR, prima conferință de CSR din România, în care ei ne-au susținut și cu expertiză, și vorbind foarte deschis despre ceea ce fac. Au fost multe momente în care ne-am intersectat și ne-am conectat.
Ce însemnă Gala Oameni pentru Oameni?
A fost prima ediție în 2003 și era întrebarea: Ce e acela CSR? Vorba aceea: Îi zicem funicular sau furnicular? La ce? Îmi amintesc că la prima gală a fost invitată Alteța Sa Regală Principesa Margareta a Românei și un domn dintr-o comunitate de prin Alba, nea Tomiță, a câștigat în anul acela un premiu, la una dintre categoriile Galei. Momentul care pentru mine definește Gala a fost acela în care el s-a urcat pe scenă, Alteța Sa Regală i-a întins mâna și el a sărutat-o pe amândoi obrajii. Și ăsta a fost momentul care mie mi s-a părut că a distrus zidurile dintre oameni și a construit poduri. Pentru că știu, nu e o chestie care se face, e complet împotriva protocolului, nu vrem să expunem oamenii în asemenea măsură, Alteța Sa Regală evident că a fost extrem de delicată și elegantă în toată poziția asta, dar acesta a fost momentul de umanitate completă. Despre asta e Gala. Se urcă oameni pe scenă, noi păstrăm premiile totdeauna secrete, avem în fiecare an extrem de multe nominalizări și sunt doar 10-11 premii și oamenii nu știu dacă vor câștiga sau nu. E o surpriză când se urcă pe scenă și avem de la plâns, la recunoștință, la povești extrem de emoționante care i-au adus în momentul ăla și, dincolo de asta, s-a creat o comunitate. Sunt fundrasieri care se ajută, e un sentiment de comuniune pe care îl mai regăsim la un alt eveniment mare pe care îl facem, Conferința de Fundraising și pe asta o facem în fiecare an. Și de la 20 de zăpăciți care erau într-o sală, undeva în Miercurea Ciuc, discutând cum o să fie să facem din fundraising o profesie, acum, 15 ani mai târziu, sunt 200 de oameni care vin la conferință, dintre care mulți dintre ei sunt plătiți să facă fundraising. Cam despre asta este Gala, este despre a ne păstra umanitatea, indiferent de ce parte a soluției suntem, că suntem managerul de CSR sau antreprenorul român sau CEO-ul companiei și dăm bani. Sau donatorul individual, am avut o doamnă care dădea 5 lei din pensie în fiecare lună la o organizație în Iași sau organizația care încearcă să salveze și să ajute și să crească diverse categorii de beneficiari cu banii pe care îi primesc de la companii și de la donatori. Suntem în primul rând oameni dintre cei care am ales să trăim în România și Gala îi celebrează pe toți și ne spunem: Hai că mai putem încă un an!
Sunt multe proiecte micuțe, în care oamenii dintr-o comunitate se adună împreună și caută soluții pentru a ajuta un copil. Sunt cazuri în care un mic antreprenor face, în mod regulat, un gest de generozitate pentru a ajuta niște oameni. Care este proiectul care te-a emoționat cel mai tare?
Eu am ajuns într-o zonă ușoară de cinism după 15 ani, înțeleg cât de mulți bani și cât de mulți oameni trebuie să ai în jur ca să faci ceva să se întâmple. De fiecare dată sunt într-o stare de smerenie și de admirație extatică, uitându-mă la exemplele de proiecte mici, așa cum spui și tu. Proiectele mari nu mă impresionează atât de mult, pentru că le înțeleg mecanismele și odată ce ai investit în ele vor funcționa. Nu mă ating emoțional atât de mult cât m-au atins oamenii din Cugir, de la Gala de anul trecut. Au strâns 30.000 de euro pentru operația unui copil care trebuia să plece în SUA. Au mobilizat copiii de la grădiniță care au făcut mărțișoare și le-au vândut, copiii de la liceu care au făcut clătite, un service și un coafor care și-au donat o zi pe lună toate încasările pentru copilul respectiv. Făcând un calcul, ne-am dat seama că au strâns un euro și jumătate per locuitor din Cugir. Dar nivelul de implicare și nivelul de sacrificiu, de a veni împreună pentru copilul acela au fost absolut magice. Și genul acesta de povești îmi spun că noi ne-am făcut treaba, iar prin noi nu înțeleg noi, ARC, ci noi toți care am pus o cărămidă. Uitând-ne în urmă nu îți dai seama, s-o fi întâmplat datorită nouă? Dar îți dai seama că ai lansat ceva în aer care, ca o viroză pozitivă, s-a extins.
