Citim poveşti copiilor bolnavi: Am văzut o poftă nebună de viaţă

Citim poveşti copiilor bolnavi de cancer: „Am văzut o poftă nebună de viaţă”

Spuneam, la începutul lunii iulie, că timp de două luni, în perioada 23 iunie – 25 august, angajaţii Vodafone România sunt ajutoarele de nădejde pentru voluntarii  Asociaţiei Little People, care le citesc zilnic poveşti copiilor internaţi în secţia de oncopediatrie a Spitalului “Marie Curie” Bucureşti.

Colega noastră Andreea Moldovan, care lucrează în Vodafone România şi a participat în cadrul acestui proiect în calitate de voluntar, ne-a răspuns la câteva întrebări pe care i le-am pus pentru a afla care a fost experienţa ei cu cei mici.

Ce te-a determinat să te alături acestui proiect?

Îmi plac extraordinar de mult copiii, să petrec timp cu ei şi, în acelaşi timp, ador să citesc. Am văzut în această iniţiativă şansa de a face ambele lucruri care-mi plac. Merg la acţiunile Fundaţiei Vodafone România ori de câte ori am ocazia, iar la „poveşti”, cum spunem noi, a fost pentru prima dată.

Care erau aşteptările tale şi cum a fost primul contact cu cei mici?

Aici recunosc că am căzut în plasa clişeelor. Mă aşteptam să văd nişte copii resemnaţi, descurajaţi şi multă suferinţă. În schimb, am văzut curaj, multă luptă, o poftă nebună de viaţă şi dorinţa de a face lucruri noi. Ora de activităţi reprezintă pentru ei o gură de aer proaspăt, un moment în care boala deşi există nu este în prim plan. Era ca şi când, timp de o oră, puteau să fie tot ce îşi doresc, o capacitate pe care noi am pierdut-o, poate. Am învăţat tare multe de la aceşti copii.

A fost greu? Care a fost cel mai dificil moment peste care a trebuit să treci în timpul lecturii?

Cel mai dificil moment a fost prima dată, când am intrat în salon şi nu am ştiut cum să reacţionez când am văzut toată acea aparatură medicală, la care erau conectaţi o parte din copii. M-am simţit neputincioasă şi când am văzut cât de mult se schimbă înfăţişarea copiilor de la o vizită la alta.

În timpul lecturii, nu au existat momente dificile. Am învăţat că magia produsă de poveşti nu ţine cont de vârstă, de boală sau de alte piedici.

Ce întrebări ţi-au pus copiii? Ce poveşti le-ai citit?

Am citit multe poveşti, dintre care îmi amintesc: Ziua şi Jupânul Bufniţă şi Broasca Ţestoasă. Întrebările lor au fost legate de cărţi, ne spuneau că le place timpul petrecut cu noi şi faptul că îşi doresc să ne revadă.

Vrei să repeţi experienţa? De ce?

Da, vreau să repet experienţa, pentru că mai am multe de învăţat de la aceşti copii şi pentru că vreau să-i ajut să treacă, chiar şi pentru o oră, peste momentele grele pe care le generează boala, vreau să-i fac să uite de suferinţă şi să zâmbească.

Când pleci de la Spitalul Marie Curie, după ce le citeşti poveşti unor copii bolnavi de cancer, cum eşti, tristă sau fericită?

Ceea ce am simţit de fiecare dată când am plecat de la spital a fost un amestec de tristeţe şi fericire, greu de separat. Mi se pare nedrept prin ceea ce trec aceşti copii la vârste atât de fragede, captivi în trupuri cuprinse de o boală pe care ei de multe ori nu o înţeleg şi pentru care nu au nicio vină. E greu pentru oricine să înţeleagă această situaţie. Fericirea, pe de altă parte, vine de la faptul că am devenit conştientă de lucrurile cu adevărat importante pentru mine, ca om.

Scroll to Top